În toiul lecturii bibliotecara a sărit din scaunul ei şi a strigat, strâmbându-şi faţa, încreţindu-şi nasul şi lungindu-şi buzele exasperată:
- Puu, da' ce urât miroase! Da' ce urât miroase! Ce miroase aşa urât?
Evident că toată atenţia noastră s-a îndreptat asupra strigătelor ei. Profesoara, cu o figură dezorientată, încercând să simtă şi ea mirosul, spuse:
- Măi copii, da' voi, cred, c-aţi călcat în ceva pe drum!
- Într-o balegă, doamnă, completă bibliotecara.
- Care-o călcat, mă, că-l distrug! interveni un coleg.
- Vezi să nu fi călcat tu! glumi bibliotecara apoi râse macabru şi sacadat.
Ne continuam ora de lectură. Profesoara se ţinea de nas în timp citea dându-ne un exemplu despre cum trebuie să citim şi noi.
- De-acuma să intre descălţaţi! Da', nu se mai poate aşa, doamnă profesoară! zise bibliotecara înroşindu-se, umflându-şi faţa.
- Ia arătaţi, mă, papucii! zise un coleg.
Un murmur de insatisfacţie străbătu sala de lectură. Profesoara hotărî să întrerupă cititul şi să treacă la partea de compunere. Ne împărţi în grupe de câte şase. Colegii mei de echipă erau: Rareş, Marina şi Vlad. Îmi lipseau doi coechipieri. Profesoara ne-a dat un bilet cu o trăsătură de caracter scrisă acolo pe baza căreia noi să compunem un portret. Grupei mele i-a căzut: “timiditatea”. Am început să scriem fiecare câte două propoziţii. Rareş a alcătuit începutul: “Buzele ei erau ca două petale. Ochii ei erau ca două stele.” Apoi a început să intoneze o manea celebră împingându-şi scaunul, ridicându-se în picioare, strâmbându-se şi gesticulând. L-am convins să se aşeze şi am continuat să scriem. Marina a adăugat: “Era timidă şi retrasă.” Eu am spus apoi că: “Dinţii ei erau ca o turmă de oi lângă un râu.” Vlad a refuzat să participe spunând că nu are nici o idee. Am citit compunerea cu glas tare în faţa întregii clase:
- Buzele ei erau ca două petale. Ochii ei erau ca două stele. Era timidă şi retrasă. Dinţii ei erau ca o turmă de oi lângă un râu.
Terminând, toate râsetele copiilor m-au înţepat în pântece.
- Parcă-i vers de manea. Da cii? Avea vatî-ntre dinţi? adăugă Raluca.
- Puu, da' ce urât miroase! Da' ce urât miroase! Ce miroase aşa urât?
Evident că toată atenţia noastră s-a îndreptat asupra strigătelor ei. Profesoara, cu o figură dezorientată, încercând să simtă şi ea mirosul, spuse:
- Măi copii, da' voi, cred, c-aţi călcat în ceva pe drum!
- Într-o balegă, doamnă, completă bibliotecara.
- Care-o călcat, mă, că-l distrug! interveni un coleg.
- Vezi să nu fi călcat tu! glumi bibliotecara apoi râse macabru şi sacadat.
Ne continuam ora de lectură. Profesoara se ţinea de nas în timp citea dându-ne un exemplu despre cum trebuie să citim şi noi.
- De-acuma să intre descălţaţi! Da', nu se mai poate aşa, doamnă profesoară! zise bibliotecara înroşindu-se, umflându-şi faţa.
- Ia arătaţi, mă, papucii! zise un coleg.
Un murmur de insatisfacţie străbătu sala de lectură. Profesoara hotărî să întrerupă cititul şi să treacă la partea de compunere. Ne împărţi în grupe de câte şase. Colegii mei de echipă erau: Rareş, Marina şi Vlad. Îmi lipseau doi coechipieri. Profesoara ne-a dat un bilet cu o trăsătură de caracter scrisă acolo pe baza căreia noi să compunem un portret. Grupei mele i-a căzut: “timiditatea”. Am început să scriem fiecare câte două propoziţii. Rareş a alcătuit începutul: “Buzele ei erau ca două petale. Ochii ei erau ca două stele.” Apoi a început să intoneze o manea celebră împingându-şi scaunul, ridicându-se în picioare, strâmbându-se şi gesticulând. L-am convins să se aşeze şi am continuat să scriem. Marina a adăugat: “Era timidă şi retrasă.” Eu am spus apoi că: “Dinţii ei erau ca o turmă de oi lângă un râu.” Vlad a refuzat să participe spunând că nu are nici o idee. Am citit compunerea cu glas tare în faţa întregii clase:
- Buzele ei erau ca două petale. Ochii ei erau ca două stele. Era timidă şi retrasă. Dinţii ei erau ca o turmă de oi lângă un râu.
Terminând, toate râsetele copiilor m-au înţepat în pântece.
- Parcă-i vers de manea. Da cii? Avea vatî-ntre dinţi? adăugă Raluca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu