"unde-i telecomanda?"

a întrebat Liviu, Maria i-a răspuns că nu ştie, el i-a spus că ea a umblat ultima cu telecomanda, s-a uitat sub pernă, a întrebat-o dacă nu a luat-o cumva cu ea în bucătărie, ea i-a răspuns că nu şi că el a schimbat ultimul programul seara trecută, el a presupus că telecomanda a căzut de pe pat în timpul nopţii, ea a strâmbat din nas şi a spus că e puţin probabil, Liviu a ieşit din cameră, iar după un minut s-a întors şi a zis că nu a găsit-o nici în sufragerie, Maria a exclamat "offf!" şi a spus că trebuie să fie undeva.

el s-a oprit în mijlocul camerei, a scrutat încăperea, a clipit, s-a încruntat, a privit spre tavan, apoi în jos, a făcut un pas în faţă, s-a sprijinit de spătarul scaunului tocmai când Maria intra. s-a întors la 180 de grade şi s-a uitat pe pervaz - nu era acolo, iar Maria s-a aşezat pe fotoliu, roşie la faţă, cu ochii tulburi, i-a spus că o caută de jumătate de oră şi a întrebat unde e. au căutat-o până şi în papuci, în cănile din bucătărie.

Liviu s-a aşezat pe marginea patului, a privit ecranul negru apoi beculeţul roşu câteva secunde, a clipit apoi a privit din nou - un minut, două, trei - încât l-a aprins cu privirea.

jocul de baschet

mingea aruncată de Viorel a ricoşat din panou, a ajuns în braţele lui Cristian, iar acesta i-a pasat-o lui Marius. el a pornit contra-atacul, i-a ocolit uşor pe Liviu, Ion şi Octavian, s-a prefăcut că aruncă la coş şi i-a pasat-o lui Vasile. mingea a revenit la Cristian. el a aruncat la coş. mingea a intrat prin inel fără să atingă marginile.

"scor egaaaaal!" a strigat profesorul. "încă treizeci de secunde. pe ceaaaas!"

Viorel i-a pasat lui Dinu, acesta a driblat trei adversari, a ajuns în faţa coşului, a aruncat. nu se poate! a fost foarte aproape să marcheze. a prins-o sub coş, a trecut printre doi adversari.

l-a auzit pe profesor strigând: "5, 4, 3, 2".

când era gata să arunce, a căzut: "cârcel, cârcel!" a strigat.

Adevărul din spatele Internet-ului

John stă în faţa calculatorului. pe monitor apare o fereastră, iar sub cuvântul "Messenger" scris cu Bold numele celor care sunt prezenţi. o altă fereastră acoperă o bună parte din prima, pentru că John îi trimite un mesaj uneia care se semnează Crazy Girl: "Ador să vorbesc cu tine." primeşte răspunsul după câteva secunde: "şi eu la fel! aş vrea să te văd. îmi poţi trimite o fotografie cu tine?".

John face ochii mari, zâmbeşte stânjenit, dezvelindu-şi dinţii pătrăţoşi, strâmbi, caută în calculator o fotografie şi găseşte două: una în care defectele îi sunt atenuate, părul lui e pieptănat, urechile nu ies atât de tare în evidenţă, are o privire expresivă şi cealaltă în care e el, cu ochii lui exagerat de depărtaţi. a trimis-o pe cea modificată în photoshop şi dedesubt a scris: "asta este fotografia mea.", la care ea i-a răspuns: "wow. eşti frumos!!!".

"acum trimite-mi fotografia ta." "o trimit." faţa unei femei grase, blonde, cu nişte pete roşii în zona nasului, apare pe ecran. John tresare, iar Crazy girl scrie: "ştiu că nu sunt drăguţă, dar îţi va plăcea să mă cunoşti. putem să ne întâlnim?" "ok...". "putem să ne întâlnim în oraş." "ok. te voi găsi acolo.!". John a mai privit o dată fotografia, fără să ştie că interlocutorul lui e de fapt un băiat blond, gras, cu dinţii cariaţi şi nişte pete roşiii în zona nasului.

Mircea Cărtărescu - Nostalgia

Mircea Cărtărescu(n.1 iunie 1956) este un poet, prozator şi critic literar român. a primit numeroase premii şi distincţii ca Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Vilenica şi "Meritul cultural" în grad de mare ofiţer, acordat de preşedintele României. a fost nominalizat la Premiul Nobel în 2011 şi 2012.

Mircea Cărtărescu prezintă un fapt banal (de exemplu, parcul unde mergea când era copil, descris în povestirea REM) într-un fel extraordinar, ca şi cum ar spune ceva nemaiauzit şi cum distorsionează realitatea, ia fiecare amănunt din jur şi-l exagerează. mai întâi spune că în parc sunt mulţi oameni de zăpadă artficială, apoi că ei au trei metri şi în pieptul lor se deschid: "vitrine cu maşinării complicate." se remarcă la fel şi în pasajul în care descrie drumul de acasă până la tanti Aura, trecerea prin Rond apoi pe uliţele gloduroase de la marginea oraşului: "rozaliu-verzuliu, vineţiu, praful acesta se învârtejea în piaţă şi ţi se depunea în dâre fine pe umeri, pe obraji. casele aveau faţadele concave şi erau atât de scălâmbe, de ridicole, încât îţi stârneau o bună-dispoziţie macabră. lei de ipsos, cu laba pe o bilă străjuiau intrarea în vreo tutungerie. vulturi cu aripile întinse şi grifoni cu şira spinării noduroasă copleşeau luminatoarele. casele aveau bulbi ovali de tablă, ca bisericile ruseşti"

în ultima povestire, intitulată "Arhitectul", e vorba despre Emil Popescu, un arhitect specializat în proiectarea fabricilor de ulei, căsătorit cu o moldoveancă simpatică, şi ea arhitect, specializată în proiectarea fabricilor de lapte. datorită contractelor pe care Emil le avea în Turcia, Iran şi Egipt şi faptului că nu aveau copii, deşi erau căsătoriţi încă din facultate, au reuşit să facă mai târziu nişte economii şi să împlinească visul dintotdeauna al soţiei. au strâns o sumă suficientă pentru cumpărarea unei dacii. ziua când au cumpărat-o a fost, cum spunea ea, aproape la fel de fericită ca ziua căsătoriei lor.

într-o dimineaţă, când Emil pleca la serviciu, a mers în spatele blocului să vadă maşina. a deschis portiera, a urcat, a pornit motorul, farurile, ştergăroarele, a apăsat pe butonul din centrul volanului. s-a auzit sunetul de tenor al claxonului. a ţinut butonul apăsat. a luat mâna de pe buton, dar claxonul nu s-a oprit. încet-încet vecinii au ieşit în balcoane, un cartofior a lovit capota maşinii, copii nespălaţi, femei nefardate, bărbaţi nebărbieriţi strigau la nefericitul proprietar. colonelul Boteanu, în maiou şi în pantaloni de pijama, l-a dat la o parte fără o vorbă pe Emil, a retezat sunetul cu un gest făcut "în obscuritatea motorului" şi a plecat dispreţuitor.

arhitectul a dat un randament din ce în ce mai scăzut la serviciu. se ocupa mai mult de maşină, în special de claxonul ei. l-a schimbat cu unul de ultimă generaţie, apoi cu unul care reproducea sonate de Verdi, Yankee Doodle ori God save The Queen. a schimbat opt asemnea produse. a pus o orgă electrică, scoţând volanul pentru a încăpea keyboard-ul. a demisionat. stătea toată dupăamiaza şi cânta la orgă. încet-încet s-a transformat, a cumpărat un sintetizator incredibil de performant ce se întindea pe jumătate de planetă. el însuşi făcea parte din maşinărie. caroseria minusculă a rămas doar o cochilie încrustată în spinarea lui albicioasă, iar de la primele atingeri ale clapelor, ultimii oameni s-au prefăcut în pulbere, stelele au ajuns la o masă critică şi au fost aproape de explozie. universul s-a scofâlcit "ca o smochină". materia braţelor lui Emil şi-au pierdut continuitatea şi au deveni fărâme stelare care s-au aprins în universul gol şi întunecat. o altă galaxie a înlocuit-o pe cea veche.

V şi ora de geografie

V stătea în picioare pe postament. "hei, am vorbit cu profesoara şi a zis că plecăm acasă! nu mai facem geografia!". L a întrebat: "serios?". "da!" "când?" "acuma! ţi-am zis, e ultima oră şi a zis că nu poate sta." "nu glumeşti?" "nuuuu!". L a strigat apoi: "hai acasăăăă!", noi am răspuns: "acasăăăă!".

am pus cărţile în ghiozdan şi am alergat spre uşă.  am coborât scările, am ajuns la primul etaj, apoi la parter. uşa era deschisă. V a venit în faţa noastră tocmai când voiam să ieşim. "mă, voi chiar m-aţi crezut! hai înapoi! v-am păcălit! facem geografia!".

unghia lui G

G a lăsat unghia de la degetul mare de la picior să crească, iar ea a ajuns în formă de spirală. o sufla să o cureţe de praf, îi tăia colţurile, o pilea. obişnuia să o privească ore întregi, să îi vorbească, o întreba: "ce părere ai?", aştepta câteva secunde apoi continua.
a botezat-o acum câteva luni. i-a spus Coco, după personajul preferat din Casa Foster. o mai striga câteodată "unghiuţă!" sau "pitico!".

o scotea în fiecare seară în parc. îi spunea: "uite ce cuţu' frumos!" sau o întreba: "oare ce copac e ăsta? ce mare e!". înconjurau parcul de câteva ori apoi se aşezau pe bancă. punea piciorul lângă el, se apleca asupra unghiei. scotea limba la ea, zâmbea, exclama: "diu-diu-diu! diu-diu-diu!". o întreba: "nu ţie-frig? nu mai bine mergem acasă!? ieşim şi mâine! decât să răceşti!".
au mers la un picnic pe malul lacului acum două săptămâni. la plecare i-a spus: "vad ca îţi prieşte aerul ăsta curat. o să mai mergem! când vrei tu!"

marţi a dus-o la teatru, la o piesă la care juca Agnia Bogoslava. la jumătatea piesei a întrebat-o în şoaptă: "îţi place?" după câteva secunde a spus: "mă bucur!".
vineri la mall. au mers la raionul de cosmetice, a întrebat-o: "ei, fetiţo, care îţi place mai mult? vrei să îţi iau bej? ce marcă? Dior sau Sephora?".

vara trecută au mers să vadă marea. G avea grijă ca apa să fie suficient de caldă înainte de a intra: "doar nu vrei să răceşti, unghiuţă, nu?".
chiar a călătorit cu avionul spre Statele Unite acum doi ani.

era aşa mândru de ea încât le-a spus şi prietenilor despre asta. i-a invitat la el acasă şi le-a arătat-o. V a tresărit, l-a întrebat: "eşti nebun?", C a exclamat "ce mare e!", iar H şi-a acoperit ochii.
G a renunţat la pantofi, mergea desculţ şi avea grijă să nu se împiedice de o piatră sau o gaură în asfalt şi să şi-o rupă.

degetul i s-a deformat, a devenit mai subţire şi mai lung, iar unghia a crescut mai mare decât a lui Louis Hollis.

Viorel şi fereastra

Viorel a intrat în fugă, ciufulit, s-a prins, a sărit, s-a aşezat în fund pe pervaz. a avut pentru o clipă os clipire nefirească în ochi, apoi s-a ridicat în picioare. a scos capul pe geam şi a strigat: "măăăăă! mă arunc!". "aruncă-te" s-a auzit de jos.

el a ieşit cu totul pe geam. avea stângul în faţă, privirea tulbure. a mai strigat o dată: "mă aruuunc!". "aruncăăă-te măăăă!"

a privit în jos. George îi făcea cu mâna. Andrada, Maria şi Cristina râdeau. "măăăă! chiar mă arunc!" a strigat el. "haideeeee! măă!".

s-a aşezat în fund, cu picioarele atârnându-i în gol. "sar acuma, staţi!". fetele nu mai râdeau, George s-a întors cu spatele. Cristian a venit lângă ei şi a zis: "mă, ăsta nu-i sănătos!".

Viorel s-a ridicat în picioare, s-a dat un pas înapoi. atunci a intrat doamna profesoară.

Gabriel Garcia Marquez - Generalul în labirintul său

Gabriel Garcia Marquez(1927) a fost un scriitor columbian. a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 1982. romanul "Generalul în labirintul său" a fost publicat în 1989.

Jose Palacios, cea mai veche slugă a generalului, îl găseşte pe acesta plutind în apa din scăldătoare cu ochii deschişi şi crede că s-a înecat. ştie că e una din metodele lui de meditaţie, dar nu l-a mai văzut până acum plutind aşa. nu îndrăzneşte să se apropie, ci îl cheamă înăbuşit. generalul iese din starea de vrajă şi îl zăreşte pe majordom în semi-întunericul camerei. se agaţă fără vlagă de toartele scăldătorii şi iese din apă. sluga îi oferă o ceşcuţă cu infuzie de mac şi gumă arabică.

îl ajută să se usuce şi-i acoperă trupul cu un poncho gros pentru vreme rea, căci îi tremură mâinile aşa tare încât îi zornăie ceaşca pe farfurioară. în urmă cu luni de zile majordomul a descoperit că pe măsură ce generalul pierde în greutate, scade în înălţime. oasele i s-au deformat din cauza îmbătrânirii premature, părul a încărunţit deşi abia a împlinit vârsta de 46 de ani.

Jose Palacios l-a găsit de multe ori pe general delirând în iatacul său de când a aflat de atentatele ce i se puneau la cale. trupul îi dogoreşte în fiecare zi de văpaia febrei, trage încontinuu bombe gastrice şi aceste crize nu au explicaţii ştiinţifice. dă semne că nu mai are mult de trăit.

rebelii columbieni i-au dat o săptămână să părăsească ţara. recent a aflat că nu mai are nici susţinerea venezuelienilor şi mexicanilor. parlamentul a votat în unanimitate alegerea unui nou preşedinte.

generalul obişnuieşte să-şi amintească de momentele de glorie, când toţi îl considerau un erou. a decăzut încet-încet după ce a reuşit să elibereze de sub ocupaţie spaniolă Bolivia, Venezuela, Mexicul şi Columbia. acum oamenii nu îl privesc, iar atunci când a plecat, aproape nimeni nu a dorit să-şi ia rămas bun de la el, doar o femeie i-a zis: "mergi cu Domnul, lighioană!".

s-a întors din Europa în America de Sud şi a ajuns din nou la putere în ţara sa. a avut parte de aceleaşi momente de glorie, însă şi de aceeaşi decădere. problemele lui de sănătate s-au înmulţit. pielea i-a devenit mai albă, avea permanent crize în care delira şi dădea bombe gastrice.

a intrat împreună cu Jose Palacios în dormitor, s-a aşezat pe pat. a scrutat încăperea. a observat plantele din cameră pe care nu le va mai vedea înflorind săptămâna viitoare, i-au trecut prin faţa ochilor momente din copilărie, clipele petrecute cu Maria Aldena. şi-a încrucişat mâinile pe piept.

cu susul în jos

George, un bărbat gras, chel, cu nasul turtit, împinge uşa cu umărul şi năvăleşte în casă cu o cutie de carton în braţe. o desface, aşează monitorul, tastatura, mouse-ul pe birou. priveşte noul computer, întinde degetul şi apasă butonul monitorului. nu se aprinde, mai apasă o dată. se încruntă, priveşte mai atent şi observă că nu l-a conectat la priză. se lasă în genunchi, merge sub birou, îl conectează. monitorul se deschide, iar el se aşează pe scaun. zâmbeşte, are maxilarul strâmb, dinţii mici şi pătrăţoşi. ţine mâna foarte aproape de mouse. face ochii mari dintr-o dată, zâmbetul i se lărgeşte, ridică mâinile ca şi cum ar dori să îmbrăţişeze pe cineva. pe ecran scrie: "ascultă ultimele hit-uri". scrisul dispare după câteva secunde şi cuvântul Download apare într-un chenar galben pe fond albastru. George pune mâna pe mouse. zâmbetul îi dispare de pe faţă, priveşte dezorientat ecranul. clatină uşor din cap, mişcă şovăitor cursorul spre cuvânt. apasă. o expresie asemeni celei a lui Elvis Presley apare pe faţa lui. lângă el, pe perete, e un tablou ce înfățișează un tânăr care zâmbeşte larg şi-l arata cu ambele degete. George îi imită gestul. se întoarce din nou la ecran, tresare. vede că pe ecran apare scris mare 0, 0001%, deasupra cifra 17, iar cuvântul de lângă se schimbă de trei ori: "ore, zile, luni"

doarme cu capul pe birou, suflând din când în când câte-o hârtie, în podul palmei, cu picioarele pe masă, sforăind de parcă ar imita o râşniţă de cafea următoarele zile. se trezeşte. se înfurie. bate cu palma în masă, se încruntă, priveşte pieziş ecranul. a trecut abia 50% din timp. se scarpină cu degetul în nas. dă o palmă monitorului. e aproape să cadă, se opreşte în ultimul moment şi se întoarce în poziţia iniţială. George răsuflă, dar după câteva secunde vede că a trecut doar 48% din timp. 46%, 44, 42, 40, 38. ceasul merge înapoi. "Nu, nu, nuuuuuu!" strigă George. apropie gura de căsuţa care se goleşte încet-încet. suflă"fuuuu! fuuu!". zadarnic. 28% - cade în genunchi. 26 - pe burtă. se întoarce pe spate la 24. priveşte de-acolo monitorul. se ridică, merge spre birou, întoarce monitorul cu susul în jos. căsuţa se goleşte, apare o fereastră pe ecran. George strânge pumnii şi exclamă: "yes!". CD playerul se deschide şi discul cade pe birou. îl pune în casetofon. îl porneşte. se aude "hrrrrrrrrrrr!".

Tabloul

expoziţia de tablouri va avea loc la institutul cultural la ora două şi jumătate. te speli, îmbraci, piepteni şi pleci.

primul tablou pe care îl observi când ajungi e al unui student la Facultatea de Arte Plastice. îl priveşti câteva secunde apoi treci la următorul, un portret realizat în stilul lui Jean Honore Fragonard. al treilea tablou înfăţişează o fată care toarce.

îţi atrage atenţia portretul unui om între două vârste care stă pe fotoliu, cu nasul lung, subţire, zâmbetul rectiliniu, barba mică, potrivită din foarfecă ca a lui Piotr Ilici Ceaikovski. îl priveşti în jur de un minut, faci un pas în faţă, întinzi mâna şi-i schiţezi cu marker-ul în jurul ochilor două cercuri grosolane şi două linii ce se prelungesc după urechi, iar după câteva secunde o mustaţă ce se termină în două bucle subţiri ca a lui Emiliano Zapata.

îl mai priveşti o dată, te întorci şi pleci. te strigă cineva tocmai când vrei să pui mâna pe clanţă. te întorci. nu e nimeni în spatele tău. deschizi uşa. te mai strigă odată. întorci capul şi-l vezi pe omul din tablou mângâindu-şi mustaţa şi privindu-te pieziş.

Ziarul de azi

a deschis ziarul de azi, a început să citească iar când a ajuns la pagina trei s-a ridicat în picioare. a mai citit odată şi l-a scăpat.

a izbucnit în plâns. a început să urle atât de tare încât păsările au zburat de pe firul electric din apropiere, uşa unui magazin s-a deschis singură şi a început un vânt puternic care a smuls un copac din rădăcină. au apărut crăpături în pereţii caselor de pe strada Dornelor şi un incendiu a izbucnit la fabrica de textile din oraş. a avut loc un cutremur de 8 pe scara Richter, un meteorit s-a apropiat ameninţător de pământ trecând foarte aproape de capul lui.

apoi s-a oprit din plâns, a ridicat ziarul de jos şi vântul a încetat. meteoritul nu provocase nici o pagubă, incendiul a fost stins foarte repede, proprietarii caselor afectate de cutremur au început să umple crăpăturile cu ipsos, o mulţime de muncitori au tăiat copacul smuls de vânt eliberând şoseaua, iar uşa magazinului a fost închisă. păsările s-au reaşezat pe firul electric.

Thomas Hardy - Tess D'Urberville

Thomas Hardy a fost un scriitor englez, născut în 1840 şi decedat în 1928. a fost puternic influenţat de romancierul Wilkie Collins.

cartea "Tess D'Uberville" a apărut în 1896 şi s-a bucurat de o mare popularitate în epoca aceea. Tess e o adolescentă care trăieşte în satul Marlott - un ţinut izolat, împrejmuit de dealuri, nevizitat în general nici de turişti, nici de pictori peisagişti, deşi se află la doar o oră depărtare de Londra. tatăl lui Tess e un om între două vârste, negustor sărac. are tendinţa ca, în mers, să se abată de la calea verticală, astfel pare mereu că e în stare de ebrietate. se întorcea acasă de la Shaston într-o seară la sfârşitul lunii mai. purta o pălărie ponosită, un coş de ouă gol îi atârna de braţ. s-a întâlnit cu pastorul Tringham. au început să vorbească, iar la un moment dat al doilea i-a spus că a făcut nişte cercetări şi a aflat că el, negustorul sărac, este un descendent al străvechii familii D'Urberville, nişte cavaleri din ordinul Royal Oak. el a crezut şi, convins de originile sale nobile, nu s-a mai întors pe jos acasă, a cheltuit toţi banii strânşi în acea zi să închirieze o trăsură de lux, cu care circulau doar cei bogaţi.

a trecut pe lângă fiica lui care dansa cu prietenele ei pe câmp. ele au început să facă glume pe seama lui, spunând că ar fi băut înainte, că ar fi înebunit. mama lui Tess i-a istorisit tot ce s-a întâmplat când ea a ajuns acasă. părinţii au trimis-o după o săptămână undeva la marginea pădurii - acolo ştiau că trăia alt descendent al cavalerilor, care avea o situaţie materială mai bună, să o recunoască ca rudă. a recunoscut-o iniţial, i-a permis să locuiască în casa lui. a găsit-o într-o zi dând mâncare găinilor, a profitat de faptul că sunt singuri, i-a mângâiat umerii, i-a propus să facă dragoste, ea a refuzat la început, dar după aceea a acceptat. a fost lăsată însărcinată. el a alungat-o înapoi la părinţii ei imediat ce a aflat de existenţa copilului.

a născut şi a lăsat pruncul mamei ei. a plecat să muncească la o lăptărie. l-a întâlnit acolo pe Angel Clare, fiul unui pastor evanghelist. s-a îndrăgostit de el , iar după insistenţele lui s-au căsătorit, însă el nu ştia de copilul ei. a vrut să divorţeze imediat ce a aflat. a renunţat la idee, dându-şi seama că toţi consătenii vor afla. a plecat în Brazilia să muncească pe o plantaţie, nu i-a trimis nicio scrisoare lui Tess cât s-a aflat acolo.

ea a mers într-o zi la biserică şi a văzut un bărbat suspect în amvon. a descoperit că e D'Uberville, bărbatul care o lăsase însărcinată după ce a privit mai atent. el a văzut-o după câteva minute, s-a tulburat, nu a mai fost capabil să rostească vreun cuvânt. a coborât din amvon, iar după ce s-a terminat slujba, a ieşit din biserică şi a căutat-o. a întâlnit-o pe păşune, îşi mulgea vaca. s-a iscat un conflict între ei, ea l-a acuzat că nu are suflet, că e un mincinos, el a rugat-o să se împace, i-a spus că în fiecare zi va fi pe păşune şi o va aştepta.

nu a putut scăpa de el toată săptămâna. era singură în bucătărie într-o seară de vineri. soţul ei se întorsese acasă din Brazilia, dar în acel moment era plecat împreună cu şeful lăptăriei. D'Urberville a intrat peste ea în bucătărie. i-a mângâiat şoldurile, umerii, ea s-a împotrivit, l-a împins, l-a lovit cu cuţitul în grumaz. l-au găsit mort dimineţă, întins pe podea, cu o rană îngustă şi adâncă la gât.

jocul de şah

masa era aşezată lângă gardul care despărţea curtea şcolii de terenul de fotbal.
fluierături, înjurături, strigăte de durere, un "Goooool!" sau "imposiiiibil! baaară!" se auzeau din când în când. Cristian avea piesele albe, Marius cele negre. practicau şahul la acelaşi club, urmau să meargă la un concurs naţional luna viitoare. 10 copii s-au strâns în jurul lor puţin înainte de a începe jocul. Ion, Jean, Marian şi Liviu au pariat 50 de lei pe victoria lui Marius şi au mers în spatele lui, iar Vasile, Claudiu, Radu, Mihnea, Mihai şi Matei au mizat pe Cristian.

jocul a început, iar pe parcurs taberele s-au schimbat, în spatele lui Cristian rămânând doar Mihnea, dar şi el, dându-şi seama că va trebui mai mult ca sigur să plătească singur 50 de lei, a trecut în cealaltă tabără. cei care pariaseră pe Marius au protestat şi au cerut ca taberele să rămână ca la început, astfel că Vasile, Claudiu, Radu, Mihnea, Mihai şi Matei s-au obişnuit cu gândul că la final vor trebui să dea 50 de lei. Cristian a făcut, într-adevăr, nişte mutări neinspirate ce l-au adus aproape de a lua şah-mat.

şi-a mutat regina între pionii adversarului şi i-a fost luată. a numărat cu un pătrăţel în plus şi a dus nebunul cu o căsuţă sub regele lui Marius. i-a fost uşor să i-l ia. a rămas numai cu regele şi un pion pe tablă. Marius mai avea regina, regele, patru pioni, nebunii, o tură şi un cal.

o minge a aterizat pe masă de pe terenul de fotbal şi a răsturnat tabla tocmai când se pregătea să-i dea şah-mat.