avionul de hârtie al lui Bjorn

numele meu e Bjorn De Jong, constructor de avioane de hârtie, organizatorul primei expoziţii destinate acestora unde oameni din 15 oraşe ale Europei îşi prezintă proiectele. realizez avioane de hârtie de şase ani, iar prototipul pe care îl voi prezenta e miniatura unui Boeing 777 cu durata de zbor de 20 de secunde în lipsa vântului, viteza maximă puţin mai mică decât a unei muşte şi e rezultatul a jumătate de an de muncă.

am destulă experienţă în domeniu cât să înfiinţez o şcoală pentru constructorii de avioane de hârtie al cărei unic profesor să fiu eu.

îl voi prezenta la expoziţie - inclusiv oponentului meu, austriacul Gerhard Patrick Berger. avionul lui are o durată de zbor de doar 18 secunde şi o viteză maximă nici măcar cât a unei ephemeroptere. nu îl va prezenta la această expoziţie, din cauza unor defecţiuni tehnice.

cum expoziţia va avea loc mâine, am supus avionul la o probă în sufragerie şi m-am convins că va funcţiona ireproşabil. mi-am aşezat greierul, pe nume Hassen, în carlingă. durata de zbor a avionului s-a micşorat cu doar câteva secunde.

însă astăzi, cu două ore înainte de expoziţie, nu am mai găsit avionul. nu era nicăieri în casă, iar după ceva timp am observat că lipsea şi Hassen.

greierul zburase cu el prin geamul deschis, a survolat spaţiul aerian a patru state şi s-a prăbuşit în apropierea oraşului Praga. în ziua aceea vântul a atins viteza de 100 de kilometri pe oră.

eu şi Vicenţiu

Vicenţiu era palid, a rămas de un metru şi jumătate înălţime şi îşi înălţa zmeul pe Strada Dornelor în fiecare seară fredonând piesa Show must go on a formaţiei Queen, în timp ce eu priveam din balcon, fluieram şi strigam: "mutantule, ce faci? piticule!", îi arătam pumnul şi dădeam din cap cu subînţeles.

s-a mutat în blocul E2 acum trei săptămâni, iar eu locuiesc în blocul E4 şi miercuri m-am furişat în spatele lui, i-am dat pantalonii jos lăsând să i se vadă chiloţii roşii, i-am aplicat un şut în dosul moale, umflat, apoi el m-a privit şi a plecat.

părea creatura grotească numită Budai în mitologia chineză, numai că mutra-i era jalnică ca a lui Gargui.

l-am urât din prima zi când l-am văzut, era un personaj insipid cu aspectul onctuos al unui amfibian din ordinul Caudata, iar joi l-am împiedicat, a căzut în genunchi: imediat mi-am înfipt degetele în grumazul lui, l-am ridicat şi i-am administrat upercutul meu extraordinar care l-a culcat la pământ.

el s-a ridicat şi m-a privit, ochii i-au devenit mov, paloarea i s-a accentuat, apoi a ridicat mâinile în aer aidoma lui Hassan Nasrallah, a eliberat fluxul de aer din plămâni într-un urlet şi o bulă de salivă i-a apărut în colţul gurii. a plecat.

i se schimba culoarea ochiului în funcţie de starea de spirit: galben când era fericit, mov când era furios, portocaliu când se gândea intens la un anumit lucru, roşie când îi era frică.

restul timpului ochii lui aveau o culoare nedefinită, ştearsă, undeva între ocru şi gri deschis, între negru închis şi rogvaiv.

nu creştea în înălţime, ci doar capul i se mărea, avea şase degete la o mână şi patru la alta, iar ochiul stâng era mai mare decât ochiul drept.

ne plăceau exact aceleaşi lucruri, iar el le obţinea mereu înaintea mea: un papagal originar din Madagascar - l-a primit cadou săptămâna trecută de la tatăl său, un palmier artificial - a ridicat coletul de la oficiul poştal cu o oră înainte să-l ridic eu, o haină din epidermă de lamantin, primul sombrero pe care l-a purtat Carlos Pellicer.

amândoi aveam ca animal de companie o ţestoasă cu tâmple roşii şi ne plăcea să dansăm în jurul ei ca vracii din Uganda, iar mai târziu el a adus din apropierea Taipeiului o pereche de zebroizi taiwanezi de care îmi doream şi eu.

pentru că el e doar în imaginaţia mea: e prietenul meu imaginar.

Dă-mi un sărut

Dave stă pe bancă în staţia de autobuz, iar un câine doarme la câţiva metri de el. câinelui îi tresare urechea, clipeşte, ridică capul şi îl întoarce spre Dave care doarme cu capul în palmă. îl priveşte mirat, latră o dată, aşteaptă câteva secunde apoi încă o dată, încă o dată, până el deschide ochii. el exclamă: "sst!", la care câinele latră mai tare. Dave se uită în dreapta.

tresare. lângă el se află o femeie cu tenul de culoare mov, ochii exagerat de depărtaţi unul de altul, maxilarul strâmb, incisivul din dreapta sus cariat crescut peste buza de jos. Dave încearcă să se retragă discret în celălalt capăt al băncii, dar nu reuşeşte. ea-şi ţuguie buzele vinete şi imită un sărut. Dave se mai deplasează câţiva centimetri spre margine. se uită în sus, începe să fluiere ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. mâna femeii se apropie încet de el, îl atinge pe genunchi.

Dave tresare şi cade de pe bancă. se ridică, se dă un pas în spate. se ridică şi ea, îl înghesuie în peretele din stânga al cabinei staţiei de autobuz. îl prinde de umeri şi îl apropie de ea. el se apără, o ţine la distanţă, o pune la pământ, scapă miraculos dintr-o priză, o pune în genunchi, ea reuşeşte să se ridice. ajung faţă în faţă. maşina care trebuie să-l ia pe Dave a ajuns. o împinge şi ea cade în fund, lângă bancă. el urcă în maşină. priveşte pe fereastră şi râde, bucuros că a scăpat.

câinele se apropie de ea, o miroase. ea stă cu capul plecat, supărată, gata să izbucnească în plâns. câinele schelălăie de două ori, ea întoarce capul spre el, îl priveşte în ochi, îşi apropie buzele de botul lui, îl sărută.

maşina în care e Dave pleacă. el vede prin geamul din spate o femeie de o frumuseţe extraordinară care ţine câinele în braţe. râde, îi face cu mâna.

A. P. Cehov - Opere vol II (1883-1884)

A. P. Cehov a fost un prozator şi dramaturg rus. este cunoscut pentru piesele de teatru şi povestirile sale scurte, dintre care multe ecranizate.

Cehov produce de cele mai multe ori "răsturnări de situaţie" în textele sale, ceea ce oferă un final neaşteptat. în povestirea "Vodevilul" Klodkov, "un om uscăţiv, tuberculos, cu ochii duşi în fundul capului şi nasul ascuţit" a chemat patru prieteni în vila sa. a scos din buzunar un caiet, şi-a dres glasul şi a început să citească. Vodevilul avea o acţiune simplă - era vorba despre doi soţi ce urmau să-l primească în casă pe omul de stat Kleşciov, care voia să ceară mâna fetei lor. soţul şi-a dat seama că în toate încăperile mirosea a gâscă friptă, şi-i spune soţiei că nu se cuvine să primească un om în casă când miroase urât în odăi. soţia i-a spus că lui niciodată nu-i poate fi cineva pe plac şi a izbucnit în plâns. el îi porunceşte să se oprească: "Toanto, şterge-ţi obrazul... Mumie, irodiadă necioplită ce eşti!" fata, săturându-se de istericalele părinţilor, pleacă. logodnicul îi găseşte în scenă pe tată când un doctor îi punea comprese cu plumb la cap iar un comisar întocmea un proces verbal pentru tulburarea liniştii publice.

Klodkov i-a întrebat pe ascultători cum li se pare. cel mai în vârstă dintre musafiri s-a ridicat în picioare cu lacrimi în ochi şi l-a îmbrăţişat. i-a spus că ar trebui să se lase de serviciu şi să înceapă să scrie, pentru că e păcat să-ţi îngropi talentul. la fel l-au încurajat şi ceilalţi musafiri, i-au spus că scrisul e vocaţia lui. când a ajuns şi el să creadă asta, Zamazuon, un tânăr i-a spus că ar trebui să-l scoată din vodevil pe tată, pentru că pare o aluzie la un mare om de stat din vremea aceea. Klocikov i-a spus să o elimine şi pe mamă, sau să îi schimbe caracterizarea, pentru că prea seamănă cu soţia acelui om de stat.  după zece minute i-au fost eliminate toate personajele. i s-a spus să distrugă vodevilul şi să renunţe la scris. " ce, mă, te crezi Gogol? nu e pentru tine activitatea asta!" i-a spus cel care tocmai îl îmbrăţişase.

unul din "instrumentele" pe care le foloseşte Cehov în povestirile sale este ironia.

în povestirea "S-a certat cu nevasta" soţul a ajuns acasă. cum a gustat mâncarea, a azvârlit lingura în farfurie şi a început să înjure: "Dracu să vă ia! te întorci acasă flămând ca un lup şi-ţi dă să mănânci naiba ştie ce! nici n-ai deschis bine gura şi-au şi început bocetele, lacrimile!" soţul a plecat din bucătărie trântind uşa, iar soţia a izbucnit în plâns şi a ieşit şi ea. bărbatul s-a aruncat pe divan şi şi-a afundat capul în pernă. după un sfert de oră a auzit paşi uşori dincolo de uşă. s-a gândit că e soţia şi că mai bine se spânzură decât să se împace cu ea. cineva a intrat şi s-a apropiat cu paşi uşori de divan. bărbatul şi-a afundat mai adânc capul în pernă şi a început să sforăie. simţind în spatele lui un trup cald, s-a lipit îndărătnic de speteaza canapelei şi şi-a tras piciorul. a simţit că un oftat adânc a trecut încet, încet deasupra urechii lui. "gata, o iert, s-a gândit. destul am chinuit-o, sărăcuţa!" "hai puiule, ajunge!" a spus şi a cuprins trupul cald de lângă el apoi a exclamat: "ptiu!". alături de el se cuibărise căţeluşa Dianka.