Amandina

amandina, te iubeam, pentru tine mă transformam în dinamometamorfism
în amfibol plagioclaz din amfibolită
privirea ta o rotiţă transparentă într-un mecanism
drops otrăvitor bombă lustruită

erai amoniac în soluţiii diazoreactive, erai indice bursier din nikkei
ca petrolul pentru israelieni, ca puşca pentru indieni
te iubeam – sirop dinlăuntrul atomilor mei
piroxen, olivină în metatarsieni

cum erai un factor endogen ce provoca tulburări psihoafective
şi bazio-ul meu era o iurtă din care ieşeai
străzile limbi maro te gustau
amandina, te iubeam în înserarea flux gastrointestinal,
în înserarea teritoriu anal oxiur eram, priurit
piuit, geamăt, mormăit
tenie căutându-şi prada,
te iubeam amandina, tristeţea mea, sufletul meu era ca panta pe care alunecam:
călcâiele în faţă, trunchiul în spate, umerii strânşi,
când te mâncam bucată cu bucată.

John Kennedy Toole - Conjuraţia imbecililor

John Kenndy Toole (n.1937) a renunţat la profesorat şi şi-a găsit refugiul în alcool şi analgezice după ce mai multe edituri i-au refuzat manuscrisul Conjuraţia imbecililor. Din cauza aceluiaşi lucru s-a sinucis în 1969 şi a lăsat în urmă două manuscrise publicate ulterior de către mama sa. A primit premiul Pulitzer postum, în 1981.  Romanul Conjuraţia Imbecililor a devenit rapid bestseller şi a fost tradusă în peste 20 de limbi.

Un citat: „O şapcă verde de vânătoare sugruma vârful unui cap umflat ca un balon. Împinse de urechile cărnoase, de părul netuns şi de ţepii fini care creşteau chiar din interiorul urechilor, clapele verzi ale şepcii erau proiectate în afară, ca nişte semne de circulaţie ce indică direcţii diferite. Buzele pline, ţuguiate, ieşeau de sub mustaţa neagră, stufoasă şi se pierdeau în colţuri în nişte cute mici, pline de dezaprobare şi de firmituri de cartofi crocanţi.”

Ignatius era un tânăr în vârstă de 30 de ani ce-şi petrecea majoritatea zilelor închis în casă, scriindu-şi opera pe foi rupte dintr-un blocnotes. De fiecare dată când mergea, provoca valuri de carne sub pantalonii albaştri de tweed, valuri ce se încreţeau şi se spărgeau de nasturi şi cusături. Mişcările lui erau de pahiderm, de trilobit.

A băut împreună cu mama sa la un bar. Aceasta s-a urcat beată la volan şi a intrat cu maşina într-un stâlp. Stâlpul a căzut peste conacul unui miliardar. Pentru a putea achita contravaloarea conacului, Ignatius este obligat să-şi găsească o slujbă.

A avut un conflict aprig cu mama sa. Aceasta l-a lovit cu ziarul în cap, după ce el a refuzat categoric să telefoneze la vreunul din anunţurile de locuri de muncă. În acel moment valva de la inimă i s-a deschis şi a fost pe cale să leşine, capul a început să i se bălăngăne, stânga-dreapta, stânga-dreapta, să clipească des. Mama sa striga: Lasă prostiile! Lasă prostiile!

Ignatius a acceptat şi a discutat telefonic cu un angajator. Ei au stabilit să se întâlnească la sediul firmei, pentru ca angajatorul să-i prezinte lui Ignatius condiţiile de muncă. Sediul firmei se afla la câţiva kilometrii distanţă. Ignatius era nevoit să străbată distanţa cu autobuzul. Într-un răstimp în care a mers pe jos, a trecut pe lângă un magazin de crenvurşti amenajat într-un fost service auto. Mirosul crenvurştilor din cazanul aburind i-au gâdilat smocurile ascuţite ultrasensibile care ieşeau din nări. Nu a ţinut cont că crenvurştii stăteau printre cauciucuri, sub roţi de bicicletă. S-a oprit şi a cerut câţiva. Vânzătorul, un bătrân aparent simpatic, i-a dat. Însă Ignatius a refuzat să-i plătească. Bătrânul l-a ameninţat că va chema poliţia. Apoi s-a ridicat de pe scaunul pe care stătea, a luat furculiţa cu care „pescuia” crenvuştii din cazan şi s-a îndreptat ameninţător spre Ignatius. L-a înţepat şi i-a făcut două  puncte pe fular. Apoi l-a obligat să meargă toată ziua cu căruciorul mobil prin oraş. Ignatius a mâncat toţi crenvurştii pe drum.

George, un vagabond negru, l-a întâlnit într-o zi pe Ignatius plimbând crenvuştiul mobil. A strâmbat mutra plină de coşuri şi a cerut un crenvurst. Ignatius a refuzat să-i dea, s-a înroşit la faţă dintr-o dată, s-a înfuriat. George l-a crezut probabil nebun. Ignatius i-a recomandat nişte salată de legume sau fructe. George a deschis un capac al căruciorului şi a văzut nişte chifle. Ignatius şi-a bălăngănit din nou capul, a clipit des şi a început să strige: Am fost prădat! Am fost prădat!

Când a ajuns înapoi la Paradisul Vânzătorilor a spus că i s-a pus pistolul la tâmplă şi i s-au furat toţi crenvurştii.

Ignatius s-a dus la o petrecere pentru a se întâlni cu prietenul lui homosexual, Dorian Green şi cu cele trei stripteuze. Când a văzut că un individ cu înfăţişare de cowboy dansa alături de Dorian, a avut o criză de gelozie, inima a început să-i bată mai tare, capul să i se bălăngăne, a început să clipească des şi să tremure, apoi l-a trântit pe cowboy la pământ. A fost dat afară de la petrecere şi a leşinat în faţa imobilului unde se ţinea cheful.

Mama sa l-a găsit şi l-a dus la spital.

Într-o zi de lucru, Ignatius a intrat cu căruciorul pe linia de tramvai. O roată a rămas blocată între şină şi beton. Tramvaiul se aflat la câţiva metri distanţă. Căruciorul a fost distrus, iar Ignatius a scăpat ca prin urechile acului.

somnambulul

creierul lui avea o funcţie specială: în fiecare zi se trezea la ora 10.01, nici mai mult nici mai puţin indiferent de ora la care se culca. totul a început în copilărie, când, pe ascuns, programa toate ceasurile din casă să sune la acea oră. era certat în fiecare dimineaţă, fiindcă părinţii lui trebuiau să fie la servici până în ora opt. se simţea bine când juca farse celorlalţi.

era un copil inteligent, dar foarte urât. dinţii nu încăpeau în gura strâmbă şi îngustă ca un buzunar. dinţii acopereau buza de jos iar buza de sus îi flutura inertă în timpul mersului. nasul era ca un liliac. faţa turtită ca spatele unei măşti. părul unsuros.

două smocuri ascuţite îi ieşeau din nas, distingeau, analizau, clasificau mirosurile. per ansamblu era un extraterestru, un specimen nemaivăzut. şi avea cele mai ciudate dorinţe.

regreta că nu îl cheamă Erestun sau Aqil, că nu s-a născut în Azerbaidjan. că nu era vânzător de crenvurşti. că nu avea şase degete la un picior şi patru la celălalt.

de fiecare dată când adormea, se gândea cum ar fi fost dacă pe tatăl său l-ar fi chemat Hesenov. sau Husein. sau Amos. pe mama sa Quelau. se imagina câştigătorul premiului Nobel pentru literatură cu un nume banal, de pildă Jan. pe câinele său îl chema Jan.

în timpul somnului, îi curgea saliva pe pernă. suferea mult din cauza asta. voia să scape de acest defect. însă eforturile s-au dovedit zadarnice.

era somnambul. uneori muta mobilă prin somn sau tăia ceapă.

tot ce făcea ziua, strica noaptea. ieşea în curte şi dezlega câinele, pe care-l legase înainte să adoarmă. dădea drumul găinilor. deschidea fereastra, poarta. pornea aragazul.

a încercat să se lege de pat. nu a mers. dacă scria o poezie pe calculator, se ridica prin somn din pat, deschidea calculatorul şi o ştergea.

se învăţase să nu mai facă nimic ziua. mătura prin somn, mânca prin somn. cele trei mese le consuma noaptea. le numea cele trei mese/noapte.

în timpul unui coşmar s-a sinucis. apropiaţii l-au găsit întins pe podea, după ce consumase pesticide.

Uşa

Nasul, a cărui aripi invadează obrajii se încreţeşte de câteva ori, se descreţeşte. Ochii sunt scântei electrice. Se îndreaptă spre uşă, o deschide. Aruncă o hârtie în coşul de gunoi cu un gest scurt, liniar.
Limba i se roteşte în gură ca o aşchie de zgură.

Pune mâna mare pe clanţă, strânge degetele lungi groase şi trânteşte uşa. Apoi o deschide din nou. Şi iar o trânteşte. Şi iar o deschide. Şi iar o trânteşte.
Fruntea e străbătută doar de o cută.

Doamna profesoară Luminiţa Întuneric tresare. Gura încremenită într-un zâmbet rectiliniu se deschide încet şi din ea ies sunete gâtuite, fără rezonanţă. Spune:

"Treci la loc măi!" descriind cu mâna o traiectorie elipsoidală în aer. Se ridică şi apucă o bucată de cretă.

"Doamna dar nu se închide uşa!" răspunde Rămurel stropind cu salivă pe cel de lângă el.

"Cum nu? Când te văd c-o trânteşti încontinuu! Treci la loc! Poate o rupi!" ţipă doamna profesoară şi se ridică ameninţătoare ca un tanc britanic Mark V.

"N-o rup doamna! Vreau s-o închid! Dar nu se închide! De ce nu se închide?" întreabă Rămurel tânguindu-se şi pufăind asemeni unui boiler tip PFBC.

"Măi treci la loc! Eşti nebun?" ţipă din nou doamna profesoară. Gesturile ei sunt lungi ca zborul canarilor din cocotieri.

"Dar nu se închide doamna!" Şi o trânteşte aşa tare încât o făcu să tresară.
"Măi Rămurel treci la loc. Ce, ai ace în fund?"
El izbeşte cu pumnul în uşă. În colţul gurii i se văd câteva firmituri. Părul morman de antracit era plin de mătreaţă, sprâncenele stufoase.

"Doamna dar nu se închide uşa! Vreau să se închidă!"

"Se închide dac-o laşi în pace!" Replică doamna profesoară şi-şi ţuguie buzele date cu ruj mov. Gura ei seamănă acum cu o prună.

"Nu doamna n-o las! Vreau s-o închid!"
"Măi, treci la loc, măi, că-ţi pun unu!" Strigă doamna profesoară şi aruncă cu o bucată de cretă în el. Pleoapele încep să-i spânzure inerte deasupra pupilelor.

"De ce daţi doamna cu cretă în mine? Dacă nu se închide uşa, cum vreţi să mă duc la loc, vreţi să las uşa deschisă?"
"Da, Rămurel, da numai treci la loc! Nu trebuie să mă rog de tine!" şi izbeşte cu palma ei puternică în catedră. Se face linişte.

aşa

bacteriile patogene Thermodesulfobacteria Deinnococi Clorobia
şi Chloroflexi hrănite bine cu macro/microelemente
înmuguresc se divid fragmentează în celule mame celule fiice
corpi elementari coci de tot felul stafilo-strepto-tetrada
spiralaţi elicoidali cilindrici sferici cu plasmide cromozomi principali
echilibre osmotice grupaţi în formă de ciorchine
lanceolaţi ovoidali reniformi întruchipând
un aalenian în miniatură sau chiar un jurasic târziu Oxfordian
un abac incaş numit yupana fiecare are spaţiul ei
strâmt o bucată din mine în care să se desfăşoare
catabolicele se-ntrec în reacţii exoterme
amfibolicele cito-centrale anapleroticele introducând metaboliţi
în cicluri metabolice esenţiale toate
mă utilizează la capacitate maximă
nu lasă nici un loc nicio porțiune
neexploatată

virusurile intră în mine ca într-un supermarket
au nucleocapside capside genomi vitali peplosuri capsomeri
sunt rezistenţi la glicerină neurotropi endoteliomezodermici septicemici
proliferativi ribovirusuri tip mozaicul tutunului
au grade mari de puritate cristalizează
provoacă boli prionice
un Epstein-Barr monucleoze infecţioase carcionom nazofaringian

***

veniţi viruşi veniţi
toţi în mine
înmulţiţi-vă
sporiţi
bacili diplobacili streptobacili
saprofiţi
patogeni
în microcosmosul încrengăturile
voastre
deosebiţi de spirochete
sau rotunde
veniţi şi voi
flavivirusuri West Nile
Denga
retrovirusuri
provocaţi-mi
febră hemoragică
Krim-Kongo
boli Creutzfeld Jakob
coronaviruşi
mimiviruşi adunaţi-vă
în mine
ţineţi-vă congresele voastre
în sediile ARN-ului
în spatele uşilor închise
praful
să-mi stea pe glandele salivare
să fiţi aşa
mulţi încât să
nu vă fiu de ajuns
să plecaţi unul câte unul
să vă bateţi
pe fiecare loc
din mine

Gabriel Garcia Marquez - Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet

Gabriel Garcia Marquez (n1927) a fost un scriitor columbian. A primit premiul Nobel  pentru literatură în 1982.

Volumul conţine şapte povestiri printre care Înecatul cel mai frumos de pe lume în care nişte copii văd un promontoriu întunecat şi tainic înaintând în mare. La început şi-au închipuit că e un vas duşman, apoi, când au văzut că nu are vâsle şi nici catarge, au crezut că e o balenă. Când a ajuns la mal, i-au dat la o parte pătura de alge ce-l acoperea şi au descoperit că e un înecat.

S-au jucat toată după-amiaza cu el, îngropându-l în nisip şi dezgropându-l, până cineva i-a văzut şi a dus vestea, intrigând tot satul. Bărbaţii l-au purtat pe umeri până la cea mai apropiată casă. Era mai greu decât un mort obişnuit, aproape cât un cal, iar ei şi-au zis că stătuse prea mult în voia valurilor şi apa îi pătrunsese în oase. Când l-au întins pe pământ au observat că era mai lung decât orice om, şi au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte putea fi în firea unor înecaţi. De-abia încăpea în casă. Pielea îi era acoperită de o platoşă de peştişori şi mâl şi doar conturul mai dădea de bănuit că e leşul unei fiinţe omeneşti.

Era un mort de pe meleaguri străine. Femeile i-au desprins ciulinii din păr, i-au îndepărtat platoşa cu cuţitele de curăţat peşte. Pe măsură ce înaintau, îşi dădeau seama că ierburile ce-l acopereau proveneau din oceane străine. Avea îmbrăcămintea zdrenţuită de parcă ar fi plutit printre corali. După ce l-au spălat şi-au dat seama ce fel de bărbat era. Era cel mai înalt cel mai voinic dintre toţi bărbaţii pe care-i văzuseră vreodată, mult mai presus decât bărbaţii lor. Se minunau uitându-se la el, şi s-au gândit că îşi îndura moartea cu trufie. Au hotărât atunci să-i facă pantaloni de pânză albă de corabie şi cămaşă dintr-un voal de mireasă pentru a-şi purta în continuare moartea cu demnitate. Cele mai mari paturi erau prea mici pentru el, hainele celor mai înalţi bărbaţi nu i se potriveau, nici pantofii celui cu piciorul cel mai mare.

Femeile îl priveau câteodată cum stătea întins pe podea. Una câte una au început să plângă şi să-l compare cu bărbaţii lor, să strige: Lăudat fie domnul, e al nostru. Se gândeau că avea atâta putere, încât ar fi scos peştii din mare doar strigându-i pe nume şi că ei sunt cele mai infime fiinţe de pe pământ pe lângă el.

I-au pus numele Esteban. I-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat al nimănui. I-au adus un tată şi o mamă din cei mai destoinici, şi unchi şi veri şi mătuşi şi tot satul s-a înrudit prin intermediul lui. L-au aruncat în mare, şi parcă în nicio noapte Marea Caraibilor nu a fost mai agitată, vântul nu a suflat mai puternic decât atunci.

În altă povestire Pelayo se trezeşte într-o dimineaţă ploioasă din cauza plânsetelor copilului, străbate curtea inundată pentru a arunca crabii omorâţi în mare. Lumina era atât de molcomă atât de incertă încât el nu a putut desluşi ce se mişca în spatele curţii. Se apropie foarte mult pentru a-şi da seama. Era un bărbat bătrân cu înfăţişare de negustor de vechituri, tolănit pe burtă în noroi străduindu-se să se ridice nereuşind, din cauza aripilor sale uriaşe. Îi mai rămăseseră doar câteva smocuri de păr pe ţeastă, câţiva dinţi în gură. Pelayo se uită cu o uimire mută la trupul căzut. Apoi chemă o vecină atotștiutoare care-i spuse:
E un înger precis că venea după copil dar bietul e atât de bătrân, încât l-a doborât ploaia.

Pelayo l-a scos târâş din mocirlă şi l-a dus în ţarcul găinilor. Din cauza murdăriei, a ajuns treptat să semene cu o găină. Avea aripile pline de găinaţ.

Au venit curioşi până şi din Martinica. Părintele Gonzaga l-a considerat un impostor sau un trimis al diavolului. Oamenii aruncau cu pietre în el pentru a-l determina să se ridice din noroi. O dată au reuşit să-l enerveze, când i-au ars o aripă cu un fier înroşit. Îngerul a tresărit şi a spus o înjurătură în limba lui.

Singura lui virtute supranaturală părea să fie răbdarea.

Când încercă să-şi ia zborul, făcu o brazdă de plug cu ghearele printre zarzavaturi şi era gata să dărâme şopronul cu zbaterile vrednice de dispreţ ale aripilor lui. Dar se înălţă, fâlfâind din aripile murdare de găinaţ până deveni un punct în zare, deasupra mării.

odă vântului

vântule eşti o orgă
claviatură tractură tuburi registre
piepten pentru crengile salcâmilor
cântecul tău e muget de sambhur
plâns de animal de pradă
e ca un os curăţat de carne
ca un drapel subţire
vechiul tău cântec
ca o batistă fluturată la aeroport

vântule năvalnic ca o herghelie a nopţii
ca un tren lung bătrân
vântule coridor de sunete
eşti aidoma unui ogar în alergare
unei cagule unei mingi de bowling

îmi e teamă de tine
cum şuieri cânţi ca o hienă
uneori ca un coiot printre crengi tufe
le dai la o parte
toţi ne dăm la o parte din calea ta
eşti rege dos august tron răsturnat

vântule îmi e teamă de tine
cum alergi te învârţi volan nebun
viteza ta mă ameţeşte
rufele zboară
foarfecele eoliene taie cabluri
cearşafurile se lipesc de ferestre

vântule uneori treci lin
laşi peisajul molcom în urmă
eşti ca un reflector
fiecare rânjet e vector
uneori dărâmi copaci
te rostogoleşti ca un ghem de
lână te deşiri
încetul
cu
încetul

odă

picioarele tale sunt albe ca nişte drapele de pace
deschid cadouri de crăciun
sunt gingaşe ca nişte mâini de harpistă
degetele au gust dulceag

picioarele tale sunt libere ca nişte avioane de hârtie
ca nişte pui de căprioară
mângâie un câine după ureche
tălpile rozalii miros a rozacee
răsfoiesc paginile cărţii
vorbeşti cu ele te ascultă ca doi proboscidieni
schimbă canalele televizorului cu telecomanda
unghiile rotunde - nişte scoici

picioarele tale frumoase apasă pe clanţele uşilor
le speli în formaldehidă
apropie cana de gură
le alinţi în fiecare zi cu regularitate
aprind un chibrit

degetele sunt muguri de plante superioare
cu vârf vegetativ şi frunze nedezvoltate încă
cos nasturi la un sacou
sunt protejate prin lege
îţi aşezi frizura cu ele
conduc maşina un picior pe volan
celălalt scos prin geamul deschis

sunt atât de frumoase încât
în fiecare loc în care păşeşti
creşte o floare

Ken Kesey - Zbor deasupra unui cuib de cuci

    Ken Kessey (1935 / 2001) a fost un scriitor american. Romanul de debut "Zbor deasupra unui cuib de cuci" a fost ecranizat în 1975 şi a primit 5 premii Oscar.

    Cartea de faţă e povestea unor pacienţi conduşi de infirmiera Ratched dintr-un ospiciu. Cronicii erau pacienţii irecuperabili, legumele. Unul din ei era colonelul Matterson care citea toată ziua din scriptura ciudată a palmei lungi şi uscate, bâiguia lucruri neînţelese cum ar fi: Oaia verde-i... Canada. Canada e... bradul. Holda de grâu. Ca-len-da-rul. Acuţii erau consideraţi „recuperabili”.

    Odată, Mancini, pacientul cu două umflături la tâmple, a început să se plângă că e istovit şi să-şi bălăngăne capul, deranjând şedinţa de terapie. Infirmierii tuciurii au vrut să-l ducă în dormitor, însă el nu a vrut. Repeta: Sunt istovit, sunt istovit. Dintr-o dată Mancini s-a smuls din mâinile negrilor l-a împins pe unul dintre ei în perete lăsând pe suprafaţa acestuia o crăpătură de forma infirmierului.

    McMurphy, cel proaspăt venit dintr-o fermă de muncă silnică, a propus într-o şedinţă de terapie ca pacienţii să fie lăsaţi să se uite la televizor după masă. Avea nevoie de 21 de voturi din cele 40 posibile. Le-a obţinut pe cele ale acuţilor, în număr de 20, mai avea nevoie de un singur vot. Trebuia să-i convingă pe cronici. I-a spus unuia: „ Tu ce zici, frăţioare? Vrei să vezi o partidă de baseball? De baseball?” „Dă-o-n mă-sa de nevastă!” i-a răspuns acesta. Atunci Sora Ratched a strigat: Procedura de votare s-a încheiat. Însă Şeful Brombden (povestitorul) un indian aşa zis surdomut a ridicat mâna. Votul nu i-a fost luat în considerare pacienţii întorcându-se la lucru. McMurphy supărat s-a aşezat în faţa televizorului şi şi-a pironit ochii pe ecranul negru. Treptat i s-au alăturat şi alţi pacienţi. Sora Ratched a început să strige la ei, însă ei urlau de parcă vedeau jucătorii de baseball alergând pe teren. Ea le spunea: Oameni nesocotiţi încetaţi imediat întorceţi-vă la lucru!

    Odată, un  infirmier tuciuriu l-a obligat pe moş Pete să spele veceul. McMurphy a intervenit, s-a postat în faţa negrului i-a spus: Ajunge! însă acesta nu l-a luat în seamă. După un avertisment  tuciuriul-a lovit cu pumnul în faţă, lăsându-l lat la pământ. Şeful Brombden a intervenit pentru McMurphy, însă a fost muşcat de gât de către un tuciuriu şi strâns cu putere A fost nevoit să-l izbească puternic de uşa de la baie pentru a scăpa din strânsoare.

    Doctorii dădeau „drumul la ceaţă” în salon uneori. Aburul era atât de gros, încât pacienţii nu se mai puteau vedea unul pe altul, li se udau betele pantalonilor, se prelingeau dintr-un capăt în altul al salonului repetând vorbe nedesluşite.

    Într-o zi, McMurphy a adus două femei de moravuri uşoare în ospiciu. Billie Bibbit a fost prins în pat cu una din ele. Din cauza ameninţării Sorei Ratched că-l va spune mamei lui, Bibbit s-a sinucis. A fost găsit într-o baltă de sânge.

    Nervos, McMurphy s-a înroşit a tremurat ochii i s-au făcut tulburi s-a năpustit asupra sorei Ratched şi-a înfipt degetele groase în grumazul ei alb.

Poveste cu un cal

Razele cădeau ca nişte săgeţi boante peste lungile bălării buruienile monocotiledonate pelinii menta mohorul costreiul sau raigrasul împrăştiate.

Din ierburi se mai zăreau spinări albroşcate boturi căptuşite cu dinţi limbi rozalii curgând nasuri de cauciuc uneori câte-o burtă pământie cozi fluturând ca nişte drapele de pace. Ochi ce încadrau dungi colorate rădăcini ale botului.

Câinii, cinci la număr erau uscaţi sfrijiţi cu picioare lungiscurte penisuri roşii coaste vizibile închipuind un peisaj dezolant. Labele înguste gheare pline de praf spini.

Se mişcau: o labă, apoi cealaltă, săltau perniţele erau negre trupurile se clătinau se auzeau lătrături clefăituri maxilarele transversal susjos susjos modulaţii arcuri de aer.

În mijloc un jaret alb o coada revărsată crupă arcuită şanţ mare al spatelui urcuş al greabănului gâtul acoperit de coamă maronie urechile ridicate ochii cu un câmp vizual de 360 de grade nasul şi brusca coborâre a pieptului între umeri.

Calul păştea printre movile de pământ câini încordaţi strânşi ca nişte ghemuri băşici.

Lătrăturile îl înconjurau ca un halou ciudat, copitele lui loveau boturile câinilor. Unul contractat gura deschisă ca un buzunar s-a apropiat calul s-a întors l-a călcat cu potcoavele gri butucănoase a trecut peste el în forţă ca un tren lăsând în urmă o moviliţă albroşcată în iarbă.

Poem cu iubită şi câteva căpşuni

peste oraş răsare soarele un anemostat tip swirl cu jet turbionar şi clapetă de reglare
tu eşti discretă ca urina peştilor plutitori
eşti o maimuţă ce-şi ronţăie bananele uscate
te văd printre vitrinele cu ceasuri mai tristă decât un cavou de cariatide
mai complicată
            decât dialectul U Tsang
noi pisoi într-o cutie de pantofi
câini din care curg limbi rozalii
                                
                                 aici plutesc căpşuni şi e bine

adorm cu cartea pe piept privirea ca o muscă verde rotindu-se prin cameră
oamenii sunt nişte foarfece când urci în autobuz degetele nu-ţi încap în pantofi
tu eşti vinovată pentru inundaţii alunecări de teren caramboluri sinucideri
trupul tău de centrală electrică coapsele tale pulpele tale eşti
asemeni înţepăturii unui scorpion rece ca un forceps o pasăre moartă amfibie termită
gura ta ca o prună cireaşă bogată în vitamina C poate să ucidă

m-aş putea căsători cu o ceaşcă de porţelan în care transpar scene  istorice lupte între guelfi şi ghibelini
sau să mă metamorfozez într-un copil cu pielea de plexiglas
sau

Dimineaţă molcomă într-un sfârşit de octombrie

Mâna mea se îndreaptă spre sandvişul cu brânza feta şi unt, îl apuc descriu o traiectorie elipsoidală, un semicerc în aer până la buze, deschid gura muşc menţin o cantitate considerabilă din aliment pe limbă, astfel încât cavitatea mea bucală se umple de un lichid alb în care pluteşte o bucată mică de pâine, îmi apropii limba de cerul gurii înghit cu greu simt cum mâncarea curge pe gât.

Susţin îmbucătura cu o gură din ceaiul de muşeţel cu o felie subţire de lămâie şi un plic de 2g în el. Pe marginile cănii  transparente rămân urme albe greţoase prelingându-se în lichidul semi gălbui, bucăţi firave de brânză. Gustul sărat şi totuşi acrişor îmi invadează gura. Apuc din nou felia de pâine între degete vârtos clipesc de câteva ori trag aer în piept, închid ochii şi iau o altă îmbucătură. O mestec puţin şi înghit în grabă.

După cinci îmbucături consecutive mă opresc respir încerc să-mi dezlipesc resturile de pe cerul gurii. Silabisesc ceva şi sorb o gură de ceai, cu un zgomot de izvor, de firişor de apă într-o ţeavă. Lichidul mai atenuează din gust.

Mă arunc asupra celui de-al doilea sandviş format doar dintr-o felie de pâine şi o bucată de brânză. Îl termin repede şi-mi curăţ provizoriu dinţii cu limba.

Pe al treilea, cel mai voluminos îl mănânc cu înghiţituri mici, ţin crâmpeiele de pâine între dinţi până capătă un gust scârbos din cauza salivei omniprezente cleioase. Untul de-abia se mai sesizează dând un plus firav de grăsime, alunecând între limbă şi celelalte elemente ale gurii.

Restul de ceai se scurge prin gâtul meu lăcrimez din cauza cojii nemestecate de pâine.

Primesc un bucată de ciocolată maronie îi dau drumul în gură ca unui tarpon viu în apă. Între limbă şi cerul gurii se înghesuie aromele lichefiindu-se şi curgând calde, prelingându-se.

Îmi întind braţele umerii labele picioarelor degetele mă ridic împing scaunul la masă iau farfuria cana şi le duc la bucătărie.