Ochii ei

te scalzi în ei când îi priveşti
te topesc ca pe-un gheţar
îi păstrezi în suflet ca o frunză într-o carte la presat
te ard cum arde un rug o vrăjitoare
îi cauţi cum un căutător de perle caută o scoică pe fundul oceanului
îi doreşti cum doreşte un ghepard o antilopă

te ameţesc ca nişte coctailuri cu mult sirop
îi adori cum îl adorau egiptenii pe Ra, zeul soarelui
te umplu cum râurile şi fluviile umplu mările şi oceanele lumii
te îngheaţă ca pe un strop de apă în iarnă

te farmecă cum farmecă poţiunea unui vraci
te fierb cum fierbe apa unui gheizer în Kamceatka
te tulbură cum o picătură de apă tulbură un călător însetat în deşert
te încremenesc cum încremeneşte nectarul unei flori un fluture

îi idolatrizezi cum boşimanii idolatrizau chipuri sculptate în lemn
te hipnotizează cum hipnotizează un talisman care se leagănă prin faţa ochilor

te pătrund cum pătrund nişte scafandri într-o epavă pe fundul mării
te ademenesc cum un câine este ademenit de un os
te aţâţă cum culoarea roşie îi aţâţă pe curcani
te atrag cum polenul din receptacolul unei flori atrage o albină

O fetiţă scoate din nas

        O fetiţă scoate din nas o trompetă sau un ananas, o pipetă, un fluture, o bicicletă. Te scoate din nas pe tine, pe altul, pe mine. Scoate din nas un uriaş apoi suflă-n batistă un oraş. Ea ţine tot pământul în porii ei nazali cu tot cu rinoceri şi canibali. În nasul ei toate oraşele, o mie, despre care înveţi la geografie.  Dacă tu, cititoareo, eşti tristă, imediat te suflă-n batistă. Tu eşti doar o secreţie, un muc - ai fetei cu mersul năuc.

Duminica

duminica  spre Assam e o cămilă,

spre Heiz o maşină de deszăpezire,

în Ierusalim un stihar,

în Egipt o piramidă.

duminica spre Rabat eu un colţ de pâine
aruncat între merindele nomazilor,

spre Central Park, o jucărie în vitrine

iar în Alaska, o urmă în zăpadă.

duminica e ghemul cu care se joacă motanul Ofeliei
asta doar în bloc E1, scara A, apartament 11,

la circul Globus, doar o panteră
pe care cade biciul dresoarei,

iar aici la noi,
intru în duminică ca într-o catedrală

şi nu mai ies.

Tigri pe mare

        Eu am venit la tine azi să cer doi  rinoceri mici, cât o furnică sau mai multe furnici, cât un guzgan sau cât un şobolan, cât o flaşnetă sau cât o trompetă. Şi pe lângă aceşti rinoceri, eu vreau să-mi dai şi dromaderi, nu ştiu câţi, vreau şi doi câini cu bale, clei şi câlţi, şi doar aşa, de fază, vreau o iapă brează. Călare pe această iapă brează, să merg la un prieten cu un acordeon şi un borcan de bulion. Vreau să-mi mai dai, ( dar nimeni să n-auză ) o gâză lăuză, că mâine plec în Africa, de dimineaţă şi vreau o gâză să ţin la piept când e ceaţă. Dar asta nu-i o problemă, găsesc eu un gândac pe-acasă, pe sub masă, dacă nu, iau o ţestoasă. Iar dacă vei merge cu mine în Africa , îţi voi arăta ce n-ai văzut în viaţa ta. Acolo, fiindcă suntem chitonide, vom azvârli în cămile cu piramide, când ne vom supăra pe un nor, vom arunca în el cu un vapor. Iar când vom fi pe malul unei mări, vom vedea tigri în zări. Dar nu ne pasă, nu ne vom speria, că am adus de-acasă şi rechini, şi arlechini, şi funii, dar să nu uităm, cum fac unii, de iapa brează, care acuma nu e mai e trează, ci doarme nederanjată într-un piept de suricată. Dar nu-i nimica, o scoatem noi de acolo, şi-o călărim pe mări către tigri din zări. Şi cum mergem noi aşa pe apă, vedem că peştii, tigri îi papă. Atunci ne luăm acei rechini şi arlechini şi le aruncăm spre ei. Şi câinii cu bale şi clei încep să mârâie. Nici o problemă, ei sunt mereu în dilemă. Atunci îl luăm pe Dumnezeu în palmă şi-L aruncăm în marea calmă. Tigrii însetaţi de sânge, tăbărăsc să-L mănânce.

Urla viteii de spuma

un flutur numai seu, numai agate
transportă îngeri blegi de pluş în spate
şi-n pântecu-i de lapte şi cleştar
urlă viţeii de spumă şi de jar

Portret

o girafă
mi-am prins-o în piept cu o agrafă

şi sunt scafandru ce înot
în lacrimi de balene
şi-n compot

înfăşurat în crini, caşmiruri, iască
sufletul mi-l înghite-o broască

iar visele, bărcuţe de hârtie
port înstr-însele câte o ciocârlie

călare pe armăsari de dril, mătase
traversez  câmpiile frumoase.

şi sunt scafandru într-un ocean
de iridiu sau mărgean

pe burta unui peşte eu ţi-am scris
scrisori pe care să le citeşti în vis

Un copil picteaza nori

un copil pictează nori
peste plajă, peste mare.
plămădeşte câţiva sori
de agată sau de sare,

mestecă lumini de vată
mai sus, la assam.
brăţări de caşmir arată
în senegal spre koumba tam.

din jasp, mătase şi mortar
peste blocuri, semafoare
un curcubeu stropit cu var
se arcuia,

iar lângă soare,
o dată pe săptămână,
un copil de plastilină
mânjea lumina cu ţărână
şi ţărâna cu lumină

Poveste

stând picior peste picior
în ceaşca de cafea învârţi un nor,

urmăreşti un film de cinema
cu actori veniţi din panama

şi elefanţi cu colţi de caş
pe care îi iubeşti pătimaş

porţi o haină de doc şi mătasă
în care eşti aprinsă şi frumoasă

săruţi un mistreţ cu colţi de caş
despre care

nu a scris ştefan augustin doinaş

Peisaj

cu aură de spumă şi lumină
stau sfinţii în dovlecii din grădină
acoperiţi cu fildeş şi cu sare
în ei cădeau seminţele de soare

şi picuri de caşmir, mătase, vată
se prăbuşeau din norii de agată
pe trupul lor acoperit de zgură
stăteau întinşi ca pe o cuvertură

iar braţul lor ce tremura-n lumină
tot pipăia dovlecii din grădină.

Fluturii

    Fluturii se găseau pe o creangă de copac la ora două după-amiaza. Se făcu două şi un minut şi fluturii erau tot pe creanga de copac. Erau doi fluturi cu aripi stropite cu lumină, dar lângă ei nimeni să-i fotografieze. La două şi trei minute, ei se găseau tot pe creangă discutând, poate. Şi nimeni nu era între ei - dacă nu luăm în considerare moleculele de oxigen, nimeni deasupra lor, în afară de câţiva nori şi un cer de săpun, nimeni înăuntrul lor, dar putem spune că au câte un maţ subţire şi alte organe acolo.
    Fluturii stăteau de câtva timp pe creanga de copac şi nici unul din ei nu mişca pentru că nu avea de ce să mişte. Plutea atâta primăvara în aer şi atâta linişte, încât îţi era teamă să foşneşti şi o frunză. Şi ei nu foşneau nimic. Şi stăteau aşa de moi, îi şi clătina vântul de-i luai drept nişte frunze. Ei visau. Nu ştiu ce visau, dar ştiu că visau fiindcă ei mi-au spus asta. Era ora patru după-amiaza şi adormiseră. Rămaseră aşa pe creangă şi visau – se visau într-o bărcuţă de hârtie pe Marea Egee, pentru ca a doua zi chiar să se trezească într-o croazieră pe Marea Egee. Şi era frumos visul pentru ei. Dar s-a întâmplat ca şi rechinii din Marea Egee să viseze că vor mânca doi fluturi dintr-o bărcuţă de hârtie. Şi i-au mâncat. Asta a fost un coşmar pentru fluturi.

retrasa

retrasa

Bătrâna

    În oraşul X locuia o bătrână. Această bătrână adoptase de la un adăpost de animale un motan. Pe lângă toate beneficiile pe care le constituie deţinerea unei pisici, între ea şi motanul ei se crease o legătură foarte strânsă. Nu numai că se ataşase de el, dar îi acorda şi anumite facilităţi de care, în general, nu dispune nici o pisică. Totul decurse perfect câteva săptămâni. Bătrâna îi dădea voie motanului să doarmă pe parapetul balconului, negând posibilitatea ca acesta să cadă. Dar în timp ieşi la iveală dorinţa felinei de a evada. Bătrâna observă şi ea acest lucru, dar nu acţionă în nici un fel. Nu trecu mult timp şi bătrâna fu martoră la o scenă ce-o făcu să cadă într-o puternică tristeţe.
    Era ora şaisprezece şi motanul se urcă pe parapetul balconului. Bătrâna îşi făcea o cafea şi se pregătea să meargă în sufragerie. Atunci motanul plonjă de pe parapet şi dispăru.
    Încercă ea să-l caute, mai întâi prin faţa blocului, apoi prin alte zone. Din cauză că se întuneca, renunţă la căutări. Avu o noapte foarte zbuciumată, cu coşmaruri. Se trezi a doua zi obosită şi se aşteptă, ca de fiecare dată, să-şi găsească motanul mâncând din bolurile cu Friskies din hol. Abia apoi realiză că motanul ei dispăruse. Putea să păţească orice. Bătrâna îşi făcu mii de gânduri negre. Putea să fie omorât de alţi motani, să fie lovit de maşini, să-l omoare câinii maidanezi de la blocurile vecine, să fie prins de oameni răuvoitori şi câte altele. Bătrâna se alarmă şi începu ia măsuri. Scrise un anunţ în ziar la rubrica „Pierderi animale” şi lipise nişte afişe pe stâlpi. Trecu ceva timp până acţiunile ei fură luate în seamă. Mai întâi vecinii de bloc, apoi tot oraşul X se mobiliză întru cătarea motanului. Se realiză un reportaj cu bătrâna la postul local de televiziune pe subiectul pierderii animalului. După câteva zile bătrâna fu anunţată că toate filialele poliţiei animalelor din zonă s-au oferit să ajute la căutări. Din păcate totul fu zadarnic.
    Şi aici vine partea interesantă a poveştii. Bătrâna a aflat de la o rudă că eu scriu o poveste despre ea. Contactându-mă telefonic, m-a rugat să ajut şi eu cu ceva la căutarea motanului. M-am gândit bine şi am decis să te întreb cititorule dacă nu ai văzut cumva animalul bătrânei. Lăsându-te să te gândeşti vreo câteva zile, m-am furişat în casa ta şi am găsit motanul ascuns în dulapul de haine de ceva vreme. Aşa că i l-am înapoiat deja bătrânei.

Un flutur

un flutur cu motor şi rotiţe
traversează pieptul mai multor fetiţe
alimentat de-un piston ce pompează
iubire şi înaintează
prin albia sufletului încet
fâl, fâl din aripi de aracet.

fluturele nostru are trei turbine
alimentate cu flori de glicine,
azalee, orhidee şi tăceri
cu gust de greieri
măcinate, piperate, tranşate
cu carne de trăiri presărate.

înăuntrul fluturelui este o inimă unde se duc
toate firele prin care circulă sânge năuc
şi molecule de oxigen lălâi
din călcâi.

lângă inimă, plămânii de metal,
din care ţâşnesc fire - nefire banal
ce conduc cămilele pe care le inspiră
şi elefanţii pe care-i expiră,
mai are şi un maţ printre rotiţe
în care se cuibăresc acum fetiţe.

Poem cu un înger de fier

un înger de fier cu pistoane, rotiţe,
ascunde în piept fetiţe
de mucava, muşama, chihlimbar, seu
şi în gând îl ascunde pe Dumnezeu
printe circuite, scântei, idei,
emisfere cerebrale banale.

mai jos, în zona inimii
stau trei femei cu opinii
ce ţin un tekel şi un şoarec de laborator
ce le sunt de mare ajutor
când înoadă putrede maţe de singurătăţi
şi pun creiere de purece pe băţ.

iar pe traheea de roşu atlaz
îi curge o muzică jazz,
prin atrii i se perindă uşor
iubirea călare pe-un nor

şi la îngerul nostru în călcâi
locuiesc trei ţestoase lălâi.

Ploaie cu broaste testoase

o ploaie de broaşte ţestoase bătea în geam

se zdruncinau aşa tare ferestrele
încât ziceai că nu plouă cu broaşte ţestoase
ci cu elefanţi mugind din trompele lor

oamenii cu umbreluţe de mărar
nu conteneau să-şi ia aripile de libelulă
atârnate pe frânghii

mirosul de broască ţestoasă
se învârtea ca un om rătăcit în oraş

norii vesteau o ploaie cu elefanţi

De umarul

de umărul liniştii atârnă o chitară
de umărul frunzei toamna
de umărul tăcerilor portative

un suflet de cărbuni şi cretă
de umărul lui atârnă trupul
de umărul trupului atârnă tristeţea

Piticul

    Când s-a născut arăta ca un balon de piele roză, nu mai mare de 30 cm lungime. Cântărea aproape 10 kilograme ceea ce i-a făcut pe medici cel puţin să se mire, dacă nu să se înspăimânte. Curând acest caz a ajuns pe toate ecranele televizoarelor şi în toate ziarele, astfel că orice locuitor al oraşului ajunse să îşi dea cu părerea uneori într-un mod răutăcios. Titlul de genul “Copil născut cu anomalii fizice nemaiîntâlnite” sau “Naşterea unui copil mutant” se aflau mereu pe prima pagină a articolelor de presă. Revistele cu profil medical studiau în exces acest subiect, manifestând totodată o totală lipsă de discreţie. Popularitatea acestui caz a crescut aşa mult încât unii curioşi se adunau la maternitate să vadă cu ochii lor bebeluşul. Cu toate eforturile medicilor, nu s-a putut face nimic pentru schimbarea înfăţişării acestui copil, condamnându-l indirect şi neintenţionat la o viaţă pline de complexe.
    Următorii ani din viaţa acestui copil nu au fost nici pe departe fericiţi. Pe lângă faptul că era foarte gras, dezvoltase şi nişte excrescenţe pe spate, vizibile foarte uşor cu ochiul liber când purta maieuri sau tricouri. Din fericire, cazul său nu a mai fost mediatizat aşa mult, fiind eclipsat aproape în totalitate de alte noutăţi mondene.
    Medicul de familie, de fiecare dată când copilul şi părinţii lui îl vizitau pentru un control de rutină, devenea din ce în ce mai uimit. Excrescenţele începeau să se mărească umflându-se, devenind vizibile de la zeci de metri. Doctorii de la spitalul de oncologie le-au identificat ca fiind nişte tumori externe - manifestările unei boli foarte rare. Plus că acest copil era suspect şi de alte afecţiuni. Era sinestezic, suferea de claustrofobie, arahnofobie, i se identificaseră nişte probleme cardiace. Pe lângă toate acestea era prea scund şi prea gras pentru vârsta lui. Şi pentru ca lista să fie completă, părinţii lui au observat că el nu creşte  în înălţime, ba din contră, se micşora pe zi ce trece cu doi sau trei centimetri. Aceste aspecte i-au pricinuit foarte multe neplăceri.
    Când mergea pe trotuarele aglomerate ale oraşului împreună cu părinţii lui, deseori era chiar călcat de doamnele mai înalte. Într-o săptămână s-a micşorat atât de mult, încât puteai să spui e cât un arici. Acesta involuţie fizică a fost observată de toţi colegii de clasă şi nu pot spune că au reacţionat foarte plăcut. În acest timp,  copilul scădea cât mai mult în înălţime, lucru cu care, după o vreme s-a obişnuit.
    Într-o zi de miercuri se întorcea acasă prost dispus, atât de prost dispus încât, dacă te uitai atent, vedeai un nor cenuşiu deasupra capului său. Tristeţea i se înfăşurase în jurul gâtului ca un fular. În ziua aceea părea mai mic decât de obicei. Doamnele cu câini chihuahua îl confundau adesea cu un patruped scăpat din lesă şi mai aruncau câte un “marş” printre dinţi. Se micşora vizibil. Scăzu un centimetru, doi, trei şi ajunse cât un gândac. Mai scăzu un centimetru, doi, trei şi nici măcar nu mai fu văzut. Niciodată.

Fereşte-te

fereşte-te de fluturi canibali
de elefanţi gastro-intestinali


fereşte-te de purecul burlac
şi de rinocerii din stomac


fereşte-te de cimpanzei, de foci
cu ele să nu te joci.

Am mai mulţi

am mai mulţi oameni în mine anume:

inadaptabilul,
supărăciosul,
nefericitul,
prost dispusul,
inconştientul,
inconsecventul,
aiuritul
şi mulţi alţii.

inadaptabilul se plimbă din poem în poem
nu are un domiciliu stabil,

supărăciosul apare de obicei în textele
cu certuri sau conflicte,

nefericitul se retrage în pasajele încurcate
din poemele de amor,

prost dispusul stă într-o ploaie torenţială
de lipsă de chef,

inconştientul se dă cu snowboard-ul prin poemele
de iarnă.

inconsecventul e inconsecvent.

aiuritul e tot aiurit.

Expoziţia

    Erau expuşi câţiva dovleci de Hallowen şi nişte felicitări confecţionate din hârtie sau carton. Câteva doamne profesoare păzeau exponatele cu foarte multă vigilenţă, ştiind că unii copii aveau tendinţa să le rupă. Chiar şi aşa elevii se furişau sau se ascundeau sub mese şi reuşeau să fure câte o felicitare.
    - Stai, măi, cuminte! strigă doamna profesoară către Gianni.
    - Da’ nu-mi daţi şi mie un bostan?
    - Măi, da’ chiar eşti nesimţit! Du-te odată în clasă la tine.
    - La, la, la! Nu mă duc! La, la, la!
    - Măi, da’ te cam mănâncă pielea pe tine!
    Gianni fusese trimis în clasă. Între timp Iustin reuşise să fure o felicitare.
    - Măi, Iustin! Pune felicitarea la loc! Tu ştii cât au muncit copii ca să le facă!
    - Gata, doamna, am ciordelit!
    - Pune felicitarea la loc!
    - La, la, la! La, la, la! Nu o pun!
    Felicitarea fu recuperată cu greu. Doamnele profesoare reuşiră să trimeată fiecare copil la clasa lui. După aceea se retraseră în cancelarie. Deodată se auzi o bubuitură. Doamnele profesoare veniră în fugă înspre exponate. Observară un dovleac de Hollowen spart în mai multe bucăţi.
    - Măi, Gianni, ce-ai făcut?
    - Nica, doamna.
    - Deci tu mâine aduci banii pe dovleac! spuse doamna profesoară. Cine l-a făcut?
    - Eu, doamna! replică Gianni.
    - Bine, măi, da’ tu ştii numai să strici? Dacă ai muncit la un lucru nu ştii să-l păstrezi?
    - Nu!

Pastel

în cimitir
şoptesc tăceri de tibişir

încet cade un regret
de aracet

şi murmure de var
care dispar

fiorii de postav
strigă suav

seara cu braţe de scrum
înalţă lespezi de fum

cioclii de zgură
pun peste linişte o cuvertură

colo câteva cuvinte
nişte oseminte

şi iar şoptesc în cimitir
tăcerile de tibişir

Cântec

motanul meu a urinat
pe un nor

i-ai întins o aripă de flutur
şi sâni bălăgănind de tarantulă

motanul meu a iubit
o mâţă de angora
şi pe lună a vânat o libelulă

am azvârlit ochi de musculiţă în el

motanului meu i-a plăcut
să-ţi aducă câte o stea
din când în când

Din batistă (varianta a II-a)

   Ofelia Popescu îşi pregăteşte bagajul. Împătureşte deşertul Sahara şi îl aşează în geamantan. Pentru orice eventualitate ia nişte câmpii, un ocean şi câţiva munţi.    Gândindu-se că mai e puţin timp până va pleca, îi face o vizită prietenei ei. Discută cu ea multe lucruri şi îi promite că-i va aduce un suvenir.
    A două zi dimineaţă se trezeşte bine dispusă. Verifică bagajul şi pleacă. Se strecoară veselă printre trecători. Îşi dă seama atunci că a uitat ceva: ia un nor şi un baobab pentru orice eventualitate.
    Ofelia Popescu se urcă în balonul cu aer. Petrece majoritatea timpului contemplând peisajul. Citeşte dintr-o revistă de divertisment. Plictisindu-se, renunţă la citit. Atinge cu mâna câteva acoperişuri ale zgârie-norilor; deranjează câteva constelaţii; prinde câteva păsări de cioc prevenind astfel ca balonul să fie spart de acestea. Se imaginează în diverse ipostaze, se gândeşte la destinaţia unde avea să ajungă. Ca să mai treacă timpul bate cu unghia în geamurile oamenilor de la etajele superioare; se distrează nimerind trecătorii cu diverse lucruri găsite în poşetă. Când se întunecă culege câteva stele şi le aşează în poşetă; prinde de coadă o cometă, se amuză pe această temă.
    Ajunge pe lună. Pune bagajele undeva şi căută o ocupaţie. Văzând baobabul şi norul pe care l-a luat înainte de călătorie, încercă să le găsească o întrebuinţare. Plantează baobabul, se urcă în vârful lui şi flutură norul în semn de salut pământenilor.

Fata cu portocale

În bucătărie, printre oale,
veghează fata cu portocale,

mestecă miresme de chihlimbar,
înghite fiori de var,

plimbă o stea în ceaşca de ceai
şi se plânge de guturai,

cu mâini de păpuşă
deschide o uşă.

Uriaşul cu ochi albaştri

    Nu se mai simţise nicicând atât de singură. Toate încercările ei de a-şi găsi o ocupaţie erau zadarnice. Nici privitul la televizor nu mai constituia o activitate captivantă, ci o pierdere de vreme. Privitul pe fereastră iarăşi o plictisea. Oamenii erau mereu şi mereu aceiaşi. Nu avea nici poftă de mâncare, alimentele din frigider nu prea o atrăgeau. Se gândi să scrie o scrisoare vreunui prieten, dar constată că nu există un destinatar real. Nu îşi luase laptopul cu ea, aşa că nu avea cum să intre pe internet.
    Se simţea mai dezolată ca oricând. Ceilalţi oameni păreau că au activitate spre deosebire de ea. Luă o carte la întâmplare, citi prima pagină, apoi o închise şi ieşi pe faleză. Camera de hotel nu-i oferea prea multe opţiuni de a-şi petrece timpul. Plaja era plină de pâlcuri de turişti şi-i luă ceva timp până găsi un loc mai retras. Rămase în costumul de baie şi se aruncă în apă. Atunci marea se închise ca un ochi şi nu se mai deschise.