poem în care nu spun decât că te iubeam

te iubeam
şi de-aia-ţi dădeam picior de păienjeniţă
să mănânci
şi ochi de salamandră

te iubeam
şi de-aia pârjoale de rinocer îţi dăruiam
şi cu tentacul de caracatiţă
mi te legam de suflet

te iubeam
şi de aia cu pene de cocor îţi umpleam
sertarul

şi doar pentru că te iubeam
nu sufeream crinul ce te privea
pe furiş

şi puneam muştelor o compresă la picior
doar ca să fii geloasă

Pisica neagră

Ofelia Popescu se privi de câteva ori în oglindă. Îşi aşeză părul, luă sacoşa de cumpărături şi ieşi din casă. Merse o bucată de drum fără să se gândească la nimic important. Observă însă că din tufişuri apăru o pisică neagră ce îi tăia calea.  Nefiind deloc superstiţioasă, nu dădu atenţie acestui fapt. Îşi continuă drumul până la magazin, cumpără ce îşi plănuise să cumpere şi se întoarse. Tocmai când urca scările blocului, din neatenţie, căzu şi-şi scrânti piciorul. Merse la medic, urmă ce tratament îi prescrise acesta şi după o săptămână se vindecă.

          Încercă să se gândească la cauza căzăturii. Asocie acest accident, de altfel întâmplător, cu pisica neagră ce îi tăiase calea. Îşi spunea că la baza acestui eveniment putea sta un motiv mai puţin firesc. Îşi adresă o serie de întrebări şi încercă să răspundă la ele. Asocie căzătura cu faptul că tocurile ei erau prea înalte,cu faptul că nu fusese atentă la gropile din asfalt, că nu se legase strâns la şireturi, că era îndrăgostită de cineva sau o deochease vreo persoană răuvoitoare. Apoi asocie iar căzătura cu pisica neagră ce-I trecuse prin faţă, cu faptul că era în ziua de treisprezece sau poate nu, cu faptul că pantalonii îi erau prea lungi, încurcând-o la mers, cu faptul că nu prea îşi mai spuse rugăciunile în ultimul timp, că se grăbise şi nu fusese atentă pe unde merge. Care putea fi cauza căzăturii? Asocie acest eveniment cu faptul că era foarte obosită de la o vreme, cu faptul că avea multe probleme de rezolvat în acea zi şi nu se putuse concentra la mers, cu faptul că se simţea puţin ameţită. Că era supărată cu privire la unele evenimente din viaţa ei.

          Mai târziu renunţă să mai caute să-şi explice căzătura. După câteva zile îşi întocmi o listă de cumpărături, se îmbrăcă şi ieşi. Dăduse uitării deja incidentul cu pisica neagră. Se îndreptă uşor spre magazin salutându-se firesc cu oamenii pe care îi întâlnea. Cumpără ce îşi propuse şi se îndreptă spre casă. În timp ce mergea, aceiaşi pisică neagră îi trecu prin faţă. Gândindu-se la întâmplarea precedentă, începu să păşească cu deosebită grijă, ieşind chiar în evidenţă faţă de ceilalţi oameni. Păşea dând cele mai mici pietricele la o parte din calea ei, ocolind toate lucrurile întâlnite, încetinindu-şi mersul în apropierea denivelărilor, oprindu-se în faţa gurilor neacoperite de canal. Păşea cu deosebită grijă sprijinindu-se de zidurile clădirilor, întrând foarte încet pe uşa blocului, murmurând rugăciuni la fiecare pas, mergând puţin pe călcâie, verificând frecvent şireturile de la pantofi pentru a evita riscul unei eventuale căderi, temându-se să nu alunece pe hârtii sau ambalaje. Privea cel mai adesea spre pământ, mergând foarte încet, ridicând foarte mult piciorul în aer, fiind atentă la cojile de banane care parcă prea apăreau acum în drumul ei. Îşi scuipa în sân, se oprea şi cerceta dacă terenul e liber. Se ferea de o groapă, de un canal, de o dală desprinsă, de un colţ de bancă, de o movilă de pământ sau de o reclamă aflată în mod excepţional pe trotuar.

          Urcă scările blocului pe vârfurile picioarelor, ţinându-se de balustradă. Deschise uşa casei şi când să păşească peste prag se împiedică şi îşi scrânti iar piciorul.

Din batistă

    Ofelia Popescu îşi pregătea bagajul cu o meticulozitate ieşită din comun. Îşi scotea hainele din dulap şi le grupa pe categorii. Îşi alegea câteva bluze, mai groase sau mai subţiri, le împăturea şi le aşeza în valiza de călătorii. Îşi căuta biletele de la agenţia de voiaj şi le aşeza tacticos pe pat. Se interesa de mersul trenurilor, îşi programă la ce oră să fie în gară. Îşi puse în geantă un pachet de şerveţele umede şi nişte farduri. Îşi mai luă în buzunarul pantalonilor o batistă cu care să-şi şteargă din când în când nasul. După ce finaliză pregătirea vestimentaţiei, începu să se preocupe de igiena personală. Terminând cu igiena personală, trecu la mâncare. Se duse în bucătărie şi-şi prepară mai multe sandviciuri cu caşcaval sau altceva pe care să le mănânce în călătorie. Îşi împachetă totul în valiză şi plecă până afară să facă o plimbare. Se întâlni cu prietena ei şi discutară mai multe lucruri despre călătorie. Povestiră experienţe din trecut şi-şi prezentă fiecare planurile de viitor. Când se întoarse acasă, Ofelia Popescu îşi verifică din nou bagajul. Scoase hainele, le înşiră pe covor, despachetă tot ce împachetase cu ceva timp în urmă şi le reordonă. Îşi mai luă un rucsac mic cu câteva articole sportive şi o trusă de medicamente în caz de urgenţă. Considerând că a terminat pregătirile pentru călătorie, plecă la toaletă, se spălă pe dinţi şi pe mâini, veni în cameră şi se culcă. Se trezi dimineaţă destul de bine dispusă, îşi mai verifică o dată bagajul, se îmbrăcă şi ieşi pentru a merge la gară. Păşi alene, strecurându-se printre trecători, cu zâmbetul pe buze.  Ajunse la gară şi simţi că a uitat ceva. Atunci îşi luă un pachet de nori şi un baobab pentru orice eventualitate.
    Se urcă în avion cu câteva minute înainte de decolare. Îşi puse bagajele în locul special amenajat şi se aşeză pe scaun. Petrecu puţin timp citind dintr-o revistă de divertisment. Făcu câteva însemnări într-un carneţel, închegă câteva conversaţii scurte cu ceilalţi călători. Când se întunecă, nevenindu-i deloc somnul, îşi întinse mâna prin geamul avionului şi începu să culeagă stele de pe cer. Luă câteva cu foarte mare grijă şi le aşeză în poşetă. Pe una chiar o puse în păr, gândindu-se că e un accesoriu destul de potrivit. După ce se sătură de cules stele, se gândi la altă activitate. Văzu o cometă din întâmplare şi o prinse de coadă. Se amuză puţin, apoi încetă şi această activitate. Încercă să se culce, dar nu reuşi. Medită puţin la diferite evenimente din viaţa ei, apoi se plictisi. Atinse cu degetul câteva acoperişuri ale zgârie-norilor, deranjă câteva constelaţii, prinse câteva păsări de cioc şi le trase brutal în avion. Se gândi puţin la destinaţia unde avea să ajungă. Încercă să-şi facă o idee despre ce va urma, imaginându-se în diferite ipostaze. Ca să mai treacă timpul, începu să bată cu unghia în geamurile oamenilor de la etajele superioare, să se distreze nimerind trecătorii de pe trotuare cu diverse obiecte găsite în poşetă. Când se sătură de aceste activităţi, începu să contemple priveliştea. Mai era doar o oră până la destinaţie, pe care Ofelia Popescu o petrecu citind din diverse reviste. Aţipi puţin până avionul ateriză.
    Ajunse pe Lună. Îşi luă bagajele şi începu să caute un loc unde să stea. Văzând baobabul şi norii pe care îi luase înainte de călătorie, încercă să le găsească o întrebuinţare. Îi veni o idee. Plantă baobabul, se urcă în vârful lui şi începu să le facă semne de salut, fluturând un nor, pământenilor.

Cântec

sărutând petala udă
florăresele asudă
şi exclamă lung de ciudă
trecând triste prin noroi
urmărite de-un convoi
de gândaci nu prea de soi

stingherite de lăcuste
mişcă formele robuste
de sub fuste
şi se-ndreaptă spre tarabe
discutând cu nişte babe
etalând în mers podoabe

şi cum stau ele la soare
un fior de var transpare
printre crengi în depărtare
florăresele se-adună
cu boabe de mătrăgună
aruncându-le pe lună

Şoricelul care călărea o balenă

    Şoricelul fusese dat dispărut acum două săptămâni. Ofelia Popescu lipise afişe pe stâlpi în tot cartierul, acestea conţinând fotografia animăluţului. Lăsase şi un anunţ în ziar specificând şi faptul că oferă o recompensă considerabilă celui care i-ar fi înapoiat rozătoarea.

    Căuta în fiecare zi printre maşinile din parcare, declanşând din când în când alarma vreuneia. Scotocea prin bucătărie, spărgând câte o farfurie sau un pahar. Căuta pe sub dulapuri, inhalând praful de acolo. Căuta şi în magazinul mixt de la colţul străzii, împiedicându-se de picioarele oamenilor. Totul fără rezultat.

    De la o vreme Ofelia Popescu se alarmă şi mai mult. Chemă poliţia, avură loc căutări prin oraş, toţi vecinii de la bloc se mobilizară  în căutarea şoricelului, de asemenea fără rezultat. Îşi achiziţionă o pisică special antrenată pentru a găsi animalul. Îl căută prin parc, prin zona supermarketului. Îl căută pe plajă, călcând peste păturile oamenilor iritaţi, prin biserică, stârnind nervii celor ce se rugau. Veni şi poliţia animalelor, pompierii, ambulanţa.

    Trecuse deja o lună de la dispariţia şoricelului şi nimeni nu reuşise să-l înapoieze proprietarei. Aceasta nu numai că îşi pierduse orice speranţă, dar şi renunţase la căutări. Îl căutase în câteva rânduri chiar şi cu ajutorul forţelor armate, dar tot fără rezultat.

    Ofelia Popescu începu să simtă foarte acut lipsa şoricelului. Ca să-şi treacă puţin timpul, deschise televizorul. Văzu o reclamă a unei reviste de divertisment. Pe prima pagină era şoricelul ei călărind o balenă.

retrasa

retrasa

Vizită

Trei oameni cu feţe de nea
bat la uşa omului de tinichea
şi le deschide un rapsod
călare pe un miriapod,

scoţând din buzunar
stewardese de mărar,
valeţi de bulion
şi pechinezi de tarhon,

la final,
rapsodul oferind galant,
prin gaura cheii,
un elefant.

Ţiganca

cu fusta curgând în cascadă
cânta o serenadă

cânta amar
înşirând vocalize de var
în timp ce o lăcustă
i se urca pe fustă

ochi felini
faţa şiroind de lumini
verzui
de dudui

şi dintr-o dată somnul mai tâmp
o prinde cântând serenade pe câmp

Povestea melcului care nu se mai putea mişca pentru că era foarte gras

    Cei trei oameni priveau cu interes melcul din acvariu, studiindu-i totodată şi calităţile fizice, stabilindu-i atuuri şi puncte slabe pentru a-l putea valorifica la maxim. Condiţia fizică îi era analizată cu scrupulozitate exagerată, uneori chiar ridicolă. Îl supuneau la probe de viteză. Alerga o lungime de acvariu, îl cronometrau, îi notau timpii în carneţele. Curând au ajuns să fie admiraţi de patronii de circ, având posibilitatea de a inova spectacolele cu animale. Melcul celor trei oameni a devenit celebru prin faptul că reuşea să depăşească viteza unui atlet pe o sută de metri, ba şi pe cea a unui ciclist profesionist. Biologii, oamenii de ştiinţă, fizicienii, toţi au început să studieze abilităţile motrice ale animalului, acuzându-i în acelaşi timp pe proprietari că uzează de steroizi şi stimulente chimice. Aceştia, negând totul, începură să-l promoveze pe melc filmându-l şi postând diverse clipuri video pe internet, organizând spectacole în propria lor casă şi chemând vecinii să-l admire. Ajunseră să dea interviuri pentru ziare şi posturi de televiziune, să umble prin toată lumea în caravane de solidaritate faţă de diverşi oameni cu probleme. A devenit simbolul localităţii sale, chiar şi al statului. Cultivaseră deja o grijă nemaipomenită pentru melci, întemeind chiar şi o grădină zoologică destinată numai acestor fiinţe.
    Cei trei oameni obţinuseră dreptul de a colabora pe cont propriu la spectacolele de circ, punându-l pe melc să facă giumbuşlucuri extraordinare. Poliţiştii nu mai folosiră de atunci numai câini, ci după modelul faimosului melc, pregătiră melci foarte intens pentru detectarea drogurilor şi a oamenilor de sub zăpadă. Piloţii de avion lăsară melcii să facă raiduri aeriene.
    De la o vreme însă melcul începu să se cam îngraşe. La început meniul era foarte strict: trei mese pe zi, alimente foarte bine alese. Apoi, dată fiind activitatea sa zilnică, proprietarii îl lăsară să mai ia câte o gustare între mese. Dar gustarea aceasta degeneră, melcul începând să se hrănească mai întâi cu şoareci, apoi cu şobolani, începu să deguste antilope, gazele, porci mistreţi, începu să înghită vietăţi acvatice, caraşi, piranha, rechini, balene, decimând totodată populaţiile de rinoceri şi elefanţi. Ajunse aşa de gras încât nu se mai putu mişca, nu mai încăpu, desigur, în acvariu. Cei trei oameni au fost nevoiţi să elibereze o magazie pentru el. Melcul se îngrăşă aşa de tare încât nu mai încăpu nici în magazie, îi eliberă un dormitor spaţios, fu scos cu foarte mare efort în curtea din spatele casei, i se puse o hală comercială la dispoziţie, o piaţă, o localitate, un oraş. Ajunse să cântărească cât zece elefanţi, cât două zeci de balene uriaşe. Nu mai putu fi mutat din loc nici cu ajutorul a zece tancuri.
    Aceasta este povestea melcului care nu se mai putea mişca pentru că era foarte gras.

Ce se vede de pe lună

când ne urcăm pe lună,

vedem câinele ofeliei popescu

trăgând după el cu dinţii

un nor de praf şi satin,

omorând cu laba o stea prăbuşită

şi deschizând ochii ca două scoici de mare,

mişcând planetele ca pe nişte mingi de cauciuc,

fâcând un echinox în mijlocul verii,

dând peste cap calculele savanţilor.

vedem când ne urcăm pe lună 

degetul de pianistă al ofeliei popescu

obişnuite destul de bine cu diapazonul,

lovind cu unghia în creştetul unui negru din etiopia

şi-o mai vedem pe această doamnă (ofelia popescu),

punându-i lesa câinelui şi luând luna în mână

să-l înveţe să facă aport.

Simplă povestire

de pe un deget al dimineţii
naufragiatul plonjează în balenă

iese din balenă cu scara de incendiu
ce-o purta în buzunar

păşeşte pe capul găinii
şi acţionează funcţia automată ce-l propulsează pe trompa elefantului

de-aici sare pe un nor unde o întâlneşte pe ofelia popescu
plimbând şoarecul de câmp

urcă mai sus de cer unde vede un gândac
în costum de alpinist

ajunge în cosmos de unde coboară cu ajutorul scării de incendiu
ce-o ţinuse în buzunar

umblă la firele unei stele

mută luna cu un centimetru în dreapta

înfiinţează o creşă de copii
printre firele de păr ale lui Dumnezeu

acţionează ieşirea de urgenţă
şi ajunge iar în balenă

apoi pe degetul dimineţii

Fiinţa mea

Fiinţa mea  s-a rupt în două:

una care te iubea
şi alta care nu te iubea,

una care treiera în grădină
şi alta care servea un ceai,

una care citea "Omul care râde" de Salinger
şi alta care era "omul care râde",

una care dirija orchestra
şi alta care asculta din public,

una care avea aşii la poker
şi alta care nu-i avea,

una care citea ziarul
şi alta care scria articolul,

una care şofa autobuzul
şi alta care aştepta în staţie,

una care traversa strada
şi alta care oprea automobilul la semafor,

una care mişca norii pe boltă
şi alta care plimba spuma de cafea în ceaşcă,

una care striga la fereastră
şi alta care răspundea de jos,

una care lovea mingea cu bâta de baseball
şi alta care îşi punea mănuşa de prinzător.

Fiinţa mea s-a rupt în două:

una care îşi lua bagajele şi pleca
şi alta care începea să rămână.

Univers

În oraşul cu clădiri mici

oamenii prindeau furnici

şi exclamau: "Uuu!"

şopârle

şerpi

şobolani

numai furnici nuu!

Prin gropi

prin nisip

prin movile

le căutau

le priveau din automobile.

Şoferii priveau incolor

când frânau

autobuzele la semafor

femeile treceau strada

cu câini mici

în oraşul în care toţi caută

furnici.

O rană

    Era din ce în ce mai îngrijorată cu privire la rană. O căpătase într-un tur destul de grăbit prin oraş (nici ea nu mai ştia cum). Atunci se bandajase cam în grabă şi aşteptase să se oprească sângerarea. Nu s-a gândit nici o clipă să facă o vizită la dispensar, catalogând zgârietura ca fiind ceva nu foarte grav şi vizita la medic o totală pierdere de timp.
    Totul a decurs foarte normal câteva zile: sângerarea s-a oprit, rana fu aproape să se vindece. Totuşi într-o zi simţi că se schimbase ceva. Îi telefonă iubitului, discută cu el unele chestii şi se aşeză în pat. Acolo văzu că rana căpăta expresivitate, părea că rana aproape îi zâmbea. Clipi puţin pentru a se limpezi, ieşi afară să facă o plimbare şi să se liniştească. Cum se putea explica schimbarea bruscă a aspectului aproape cicatrizat a rănii? Întrebarea aceasta o măcina pe femeie în timp ce păşea pe alei şi-şi trăgea mânecile bluzei. Rana de pe mână era cea mai ciudată rană din câte văzuse. Se afla chiar pe antebraţ deasupra unei aluniţe şi se lungea până spre umăr. Se gândi la ce făcuse în ziua aceea: desigur, nu mâncase prea bine dimineaţă şi se simţise foarte rău, dar era absurd ca acest fapt să fi pricinuit metamorfozarea aproape mistică a unei răni în ceva viu. Îşi aminti de unele evenimente mai neplăcute şi începu să facă unele conexiuni ne-bazate pe nici o idee concretă. Considerând activitatea de până acum total neproductivă, se aşeză pe o bancă şi începu să îşi tragă încet mâneca. Rana devenea chiar vie, căpătând rotunjimile chipului omenesc. Femeia îşi apropie ochii foarte tare de antebraţ, studie ciudatul semn în continuă schimbare. Îşi propuse să desluşească acea reprezentare ambiguă a unui chip ce părea destul de cunoscut. Îşi aminti că se despărţise de iubitul ei acum câteva ore şi cicatricea începu să reproducă clar imaginea iubitului ei.

Studiu

Era un
univers
de azbest,

aritmetic
oamenii
treceau pe alei
cu mutra murdară
de clei

şi noaptea
maşini
aprindeau
lumini
pe şosele
şi piele.

Urletele

    Andra se năpusti asupra Cătălinei, o trase de păr şi o lovi cu palma peste spate. Cătălina, atunci, urlă de-ţi venea să-ţi bagi degetele în urechi: „Fă, vaco!” şi alergă spre Andra încă scâncind de durere. Andra se chinuia să o ţină departe prin lovituri cu palma peste faţă şi îmbrânceli disperate. Cătălina strigă din nou: „Fă, vaco!” şi apucă părul Andrei cu două mâini trăgându-l sălbatic. Andra muşcă mâna Cătălinei şi se năpusti ca o leoaică peste ea lăcrimând: „Ştii ceva, nu dai tu în mine! Da?”, iar Cătălina se întunecă deodată şi o trânti pe Andra cu capul de un bolovan. Andra nu se mai ridică. Cătălina începu să jubileze în faţa noastră dându-şi părul pe spate în timp ce încă gâfâia. Era murdară, udă, roşie ca un măr copt şi triumfase. Şi cu un strigăt parcă de revendicare de teritoriu, îi zise Andrei: „Ieşi, fa, din curti!”. Andra plângea. „Mă doare picioru!” a zis Andra.
    După aceasta spiritele s-au mai liniştit. Cătălina a adus un pachet de cărţi de joc. Ne-am aşezat în cerc şi am început să vorbim despre ceilalţi vecini de bloc. „Fă, dar Elena asta are mult tupeu!”, strigă Cătălina. „Las că-i zic când vine la poartă, îi zic cî nu poa sî intri” a completat Andra. „Tu Andra, nu po sî-i zici nimic că ti spune lu măsa” spuse atunci Cătălina. Aşa am aflat părerea Andrei şi Cătălinei despre toţi vecinii de bloc. După puţin timp urmele altercaţiei se şterseră. Doar Cătălina mai păstra puţină nelinişte.
    Era linişte şi pace. Dintr-o dată a intervenit ceva. Cătălina a ascuns o carte în mânecă iar Andra s-a întunecat la faţă apoi s-a îngălbenit şi pe urmă s-a înverzit. Privi într-un punct fix câteva secunde şi strigă: „Fă, dă cărţile cî ieşi din joc!”. „Ia uite că nu vreau!” spuse Cătălina. „Dă cărţile!”, „Nu vreau!”, o nouă confruntare începu. Îşi dădură palme apoi pumni în toată regula. De după vilă se auzi un glas: „Cătălina, nu mă supăra!” şi atunci totul încetă.

Părţi de vorbire

Dau figurilor de stil
să mănânce derivarea,
substantivul e abil
să destrame-n scame zarea.

Adjectivul, pe-altă parte
roade dur şi fără grabă
complementele din carte,
mestecând câte-o silabă.

Virgulele stau tăcute,
tremurând în pagină,
ori pe vrute, pe nevrute
rămân în paragină.

Pronumele personale
fac cărări prin reflexive
şi prin dungile banale
plămădesc şi tratative.

Punctele se răsucesc
printre găuri în cuvinte
şi-şi zâmbesc mai tineresc
şi-şi zâmbesc chiar mai fierbinte.

Profesoara de română
ne zâmbeşte într-un iamb
şi ne face dintr-o mână
tactul de la ditiramb.

Motanul

    Loveam aerul cu coada, nervos, când stăpâna mea s-a apropiat cu paşi mici, aproape imperceptibili pe parchet, cu un castron de lapte şi cu toată bunăvoinţa la ea. Încerca să se strâmbe haios, îşi făcea ochii mari şi-şi piţigăia vocea şi urla până când nu o mai ţineau corzile vocale. Indiferent îmi întorceam spatele, tratând-o cu toată nepăsarea şi dispreţul ce-mi zăcea în trup. Degetele ei slinoase mă mai atingeau tandru pe umeri sau pe coapse, dar eu răspundeam cu o muşcătură sau cu o gheară înfiptă în mână.

    Stăpâna îmi pusese castronul cu lapte pe covor, dar nu îmi era foame – şi-am rămas cu o expresie de scârbă profundă pe faţă. Mi se striga: „Hai! Mănâncă! Nu-ţi fie teamă!” iar eu mă tot retrăgeam analizând destul de matematic distanţa până la hrană. Pierzându-şi răbdarea, stăpâna mea se îndepărtă, păşind apăsat şi ştergând cu şerveţelul ochiul ce-i lăcrima. Apoi se pierdu în întunericul de pe hol.

    Sorbeam şi ultima picătură de lapte cu o poftă nefirească, ţinând cont de apetitul meu de zi cu zi.

    A doua zi s-a produs cu adevărat ruptura între mine şi cea care m-a luat în braţe prima oară. Mi-a fost uşor să evadez şi să mă strecor din grădina doamnei Angela până pe alee. Atunci am strigat:”Hai, luptătorule!” scoţând de pe limbă cel mai scârbos mieunat. A răsărit odată din curte, de prin tufişuri un motan destul de corpolent. Mi s-a născut atunci un imbold ciudat: „Ia-o la fugă!”, ceea ce era contrar tuturor principiilor mele. M-am năpustit cu ghearele şi cu dinţii scoşi, dar am fost rostogolit de laba masivă a motanului. Am fost însângerat de mai multe lovituri şi am fugit, convins că nu aveam să scap cu viaţă din această luptă.

    Plin de răni pe trup, am început să hoinăresc pe străzi. Se făcuse seară. Am înnoptat într-un tufiş, visând la pieptul cald al stăpânei mele. A doua zi am pornit-o înapoi acasă. Rătăceam nebun pe alei, înfometat şi singur. Atunci mi-am văzut stăpâna, pe doamna Angela, şezând pe un nor şi întinzându-mi castronul cu lapte: „Hai! Mănâncă! Nu-ţi fie teamă!”.

Scriitorule

Salut, sunt eu! Mă mai ţii minte?
Ai scris aseară pe mine, da, chiar aseară.
Ghiceşte unde sunt acum.
Sunt sigur că ştii unde mă aflu! La gunoi!
Mai exact într-o găleată plină cu resturi alimentare
şi alte mizerii!
Nici măcar n-ai avut bunăvoinţa să mă arunci în
coşul de hârtii de lângă biroul tău,
în care, apropo, n-ai nici o hârtie.

Pariu că nu mă mai ţii minte şi ştii de ce zic asta?
Fiindcă mai sunt vreo cinci lângă mine, pesemne
mă încurci cu alta. Dar nu numai asta. O, dac-ar fi aşa.
Dar nu! Tu m-ai mototolit şi m-ai aruncat la coş
printr-o schemă de basket.

Chiar acum mă enervez, şi transpir, şi iar mă enervez.
Tu crezi că n-am sentimente, da' ce ştii tu,
te dai mare scriitor şi nici două propoziţii
nu poţi să-nchegi ca lumea.

Şi când apare o licărire acolo, în capul tău,
o crezi extraordinară şi-o trânteşti pur şi simplu pe-o foaie.
Nimic din ce-ai scris n-are însemnătate pentru tine!
Ştii ce? Capul tău e ca o baltă din care pescuieşti idei,
mai solzoase sau mai puţin solzoase,
mai mici sau mai mari după preferinţă.

Toamnă absurd

Fum în refren,
tremură spice-n lanuri
şi gâzele zboară-n noianuri.

E o durere în abdomen,
frunzele cad în ninsoare,
cascade de stele amare

şi scame de zare se cern
ca funigeii prin boltă
şi doare artera aortă.

Catalog de săruturi

Da, ne sărutăm pe gură, pe obraz, pe bărbie, pe vârful nasului, pe frunte,

ne sărutăm din vârful buzelor, din colţurile gurii, 

ne sărutăm umed, discret, timid, 

atingându-ne buzele, limba, obrajii, nasul,
ne sărutăm în baie, în magazin, pe terasă, pe faleză
ne sărutăm cu buze roşietice, arămii, vinete,
ne sărutăm pe peron, pe scări, pe pat,
iubirea tremurându-ne trupurile.

Cearta

Mi s-a făcut semn când eram în balcon să ies afară la joacă. M-am îmbrăcat alene şi am coborât scările. Am intrat în curtea Andrei şi Lăcrămioara mi-a strigat:
- Acuma ţ-ai găsit sî vii! Ci ţi-a luat atâta? Ai pierdut ce-i mai important!
- S-o „mua-mua” Teo cu Larisa! a intervenit şi Cristina.
- Fa, nu trebuia sî-i spui! Să sî mişti mai repidi!
Nu am mai spus nimic şi m-am agăţat de o bară utilizată la bătutul covoarelor. Tocmai când îmi clătinam corpul a sosit Andra, mai degrabă, a năvălit peste noi.
- Hai, valea din faţa mea! I-a spus Lăcrămioarei.
- Da ce-ai, fa?
- Nu mă lua pe mine cu “fa”, c-acuma ieşi din curte!
- Ce-ai fată di eşti aşa nervoasî?
- Tu n-auzi! Ia pleacî! Valea! i-a spus Lăcrămioarei şi a dat-o afară din curte. Drum bun şi cale bătută, să te-ntorci cu-o mână ruptă!
Lăcrămioara a ieşit şi s-a plimbat de-a latul porţii ceva timp.  Andra i-a spus Cristinei:
- Du’ ş-o cheamă!
- Lăcrămioara, ti chiamă Andra!
Aceasta a venit într-un suflet, sperând că va fi primită mai bine. Andra i-a zis:
- Vezi că terenu-cela din faţa porţii îi a meu, dacî n-ai ci faci şî vrei să ti plimbi, duti după bordură.
Cristina vizibil înduioşată:
- Las-o Andra să stea!
- Dacî zici tu!
Apoi a plecat şi şi-a adus mingea. A început să joace volei cu peretele vilei la care locuia. Lăcrămioara a întrebat:
- Pot să iau şi eu mingea aia?
- Cumpără-ţ!
Atunci toată obida strânsă-n Lăcrămioara s-a deschis prelung într-un strigăt:
- Di asta m-ai chemat aicea? Ştii ceva, Andra, nu-i toatî lumea obligatî sî-ţi suporti toanele! Ai şi tu o mingi-acolo şi ti lauzi di parca-i avea aur curat! Mă piş pi mingile tali! Şi ci dacî-i curtea ta! Stau şî alţi oameni în vila asta!
Atunci Andra i-a răspuns:
- Hai, fă paşi! S-a întors bombănind: Numai mama să cumperi mingi!

Transport

Şoferul învârtea volanul

condus de un singur gând ce-i apăsa tâmplele

şi gândul devenea din ce în ce mai mare

mai mare decât şoferul

din ce în ce prindea mai mult contur.

Pasageri erau puţini şi fără viaţă

în noaptea aceea tăiată-n două de autobuz,

de lumina concretă din faruri şi felinare

Oameni pe trotuare

cu umbrele ce gemeau de ploaie

tremurau în haine ude,

câinii rătăceau cenuşii prin clădiri,

cămaşa ţi se lipea de trup udă,

transparentă,

umbra curgea în picături pe ziduri.

poem agricol

pe câmpul cu sulfină
vitele pasc lumină

oamenii bat la ora şase
în lună cu bucăţi de oase

raze cad ca-n altoi
mânjite de noroi

stelele plesnesc scârbos
cu trupul uleios

îndrăgostiţi în joia aceea fără dragoste

Treceai mişcându-ţi şoldurile printre ziduri,

prelingându-te printre case

în joia aceea amară.

Ca o felină îţi săream în faţă ghicindu-ţi mersul.

Treceau autobuze pe limba nopţii.

Chiar ea

ne zăbălea feţele de îndrăgostiţi.

Te iubeam în joia aceea fără dragoste

când lumina din farurile maşinilor

se întindea în aţe subţiri pe alei, printre blocuri

şi pe şosea.

ea

ea are un nume,
e format din şase litere,
în el predomină
consoanele.

ea are un an
de naştere,
e făcut din
cifre.

ea are o adresă,
tot mapamondul ştie,
locuieşte pe o stradă,
la un bloc
cu număr pe el.

ea are un tată
mai bătrân decât
ea.
mai are şi o mamă,
cam la fel de bătrână
ca tatăl ei.
(diferenţa de vârstă dintre părinţii ei
este de doi ani)

ea are un bunic şi
o bunică,
părinţii mamei
ei.

părinţii ei sunt
încă căsătoriţi.
şi bunicii ei
sunt încă căsătoriţi.

nu are nici o
boală gravă
în familie.

ea e genul
ce nu are secrete,
nici taine încuiate
înlăuntrul ei.

ea are un iubit
de care ştiu
şi părinţii ei.
iubitul ei este
înalt,
de vârsta ei,
are o fire
excentrică.

şi încă este
iubitul ei.

conjugare

eu am
tu ai
eu dau
tu dai

eu sunt
tu eşti
eu cânt
tu povesteşti

tu nu
eu da
tu nu
eu da

tu ba

portrete

Femeile din mahala
scutură Sahara pe marginea balconului.
Întinsă ca un ţol,
câmpia se lasă aspirată de tanti Miţa
iar apele Gangelui
curg dintr-un tub de la vecinul
Din garsonieră.
Tanti Aglaia toarnă oceanul Atlantic
Într-un lighean
Şi-şi spală ţoalele.
Maidanezilor li se dau lacuri în castron.

Acum tu stai şi-ţi învârţi
În cafea.

retrasa

retrasa

Peisaj

Doi viermişori pe-un vârf de roză
trăiau în simbioză,

doi viermişori mici
mai mari un pic decât nişte furnici.

Aceşti viermişori erau brăzdaţi de linii,
arătând astfel că au gânduri, opinii.

Ora de lectură

În toiul lecturii bibliotecara a sărit din scaunul ei şi a strigat, strâmbându-şi faţa, încreţindu-şi nasul şi lungindu-şi buzele exasperată: 
- Puu, da' ce urât miroase! Da' ce urât miroase! Ce miroase aşa urât?
Evident că toată atenţia noastră s-a îndreptat asupra strigătelor ei. Profesoara, cu o figură dezorientată, încercând să simtă şi ea mirosul, spuse:
- Măi copii, da' voi, cred, c-aţi călcat în ceva pe drum!
-  Într-o balegă, doamnă, completă bibliotecara.
- Care-o călcat, mă, că-l distrug! interveni un coleg.
- Vezi să nu fi călcat tu! glumi bibliotecara apoi râse macabru şi sacadat.
Ne continuam ora de lectură. Profesoara se ţinea de nas în timp citea dându-ne un exemplu despre cum trebuie să citim şi noi.
- De-acuma să intre descălţaţi! Da', nu se mai poate aşa, doamnă profesoară! zise bibliotecara înroşindu-se, umflându-şi faţa.
- Ia arătaţi, mă, papucii! zise un coleg.
Un murmur de insatisfacţie străbătu sala de lectură. Profesoara hotărî să întrerupă cititul şi să treacă la partea de compunere. Ne împărţi în grupe de câte şase. Colegii mei de echipă erau: Rareş, Marina şi Vlad. Îmi lipseau doi coechipieri. Profesoara ne-a dat un bilet cu o trăsătură de caracter scrisă acolo pe baza căreia noi să compunem un portret. Grupei mele i-a căzut: “timiditatea”. Am început să scriem fiecare câte două propoziţii. Rareş a alcătuit începutul: “Buzele ei erau ca două petale. Ochii ei erau ca două stele.” Apoi a început să intoneze o manea celebră împingându-şi scaunul, ridicându-se în picioare, strâmbându-se şi gesticulând. L-am convins să se aşeze şi am continuat să scriem. Marina a adăugat: “Era timidă şi retrasă.” Eu am spus apoi că: “Dinţii ei erau ca o turmă de oi lângă un râu.” Vlad a refuzat să participe spunând că nu are nici o idee. Am citit compunerea cu glas tare în faţa întregii clase:
- Buzele ei erau ca două petale. Ochii ei erau ca două stele. Era timidă şi retrasă. Dinţii ei erau ca o turmă de oi lângă un râu. 
Terminând, toate râsetele copiilor m-au înţepat în pântece.
- Parcă-i vers de manea. Da cii? Avea vatî-ntre dinţi? adăugă Raluca.

Epitaf

Copiii rostogolesc toamna pe alei,
Pe şosele,
Prin tobogane,
Prin şanţuri, prin curţi.

La marginile arse ale strigătelor,
Copiii rostogolesc toamna cu piciorul,
O pasează,
O aruncă,
O aşează
Sub băncile din parc.

Copiii poartă toamna în cârcă,
O mânjesc cu noroiul de după ploaie,
O ascund sub bluză,
Sub pat,
Sub cuvertură.

Ca pe o minge de cauciuc,
Copiii izbesc toamna de ziduri...

Tablou

Culorile te îmbrânceau într-o ultimă

rostogolire de pensulă,

în anul însămânţării băncilor sub plopi.

Când

perii pensonului mângâiau parcul pe burtă,

împovărai aleile cu paşii tăi solizi,

metalici.

Atunci,

eu veneam cu două viaducte în spate,

făcându-i loc politicos glasului meu să treacă.

retrasa

retrasa

Paşii noştri

Eu păşeam un continent,
tu,cu paşii tăi, o sută,
eu gîndeam prea elocvent,
tu adînc şi în derută.

Eu eram un vis galant,
tu erai un curcubeu,
eu eram vreun elefant,
tu erai, un scarabeu.

Te-am iubit de prima oară,
mic nucleu al fiinţei mele,
te-am iubit şi ne-mpresoară
surîs galben, ca de stele.

Exotică

Patru fete frumoase
M-au învelit în deșertul
Kalahari,
Patru femei mi-au dat să beau
Din Oceanul Arctic,
Mi-au pus ghețari în apă,
Patru femei mai bătrâne
Mi-au făcut vânt cu niște palmieri
Plini de frunze,
Patru vârstnice veștejite
M-au trezit când lupii
Au început să
Urle.

Poem pentru iubita mea

Tu stai înfiptă-n mine
Ca o suliță,
Vampir ce-mi sugi toată dragostea,
Mă controlezi în orice mișcare,
Devorându-mă pe zi ce trece
Tot mai mult.

Stai ca un șarpe
Încolăcită în jurul gâtului meu,
Sugrumându-mă...

Lupta cu timpul

Timpul e un om cu pumni de fier,
Sunt în același ring cu el,
Mă lovește,
Fiecare lovitură mă îmbătrânește cu cinci ani.

Nu sunt un curajos,
Sunt un laș cu trupul flasc,
Care crede că fuga e cea mai bună armă,
La fiece pumn luat simt mirosul mării.

Deja am împlinit 45 de ani...
Mai am de luptat...

Frunza

Frunza aceea intra în toamnă,

În toamna sufletului,

A părinţilor, a sentimentelor.

Frunza aceea intra în toamnă

Ca-ntr-o odaie necunoscută,

Ca-ntr-o tristeţe,

Ca-ntr-o cădere în derută.

Frunza aceea era o fereastră galbenă în toamnă,

În toamna viselor, a lacrimilor...

Epitaf

Pe aleea pe care se perindă sentimentele

şi se ţin de mână,

odată la săptămână,

regretele intonează încet

fiori de aracet.

Pe aleea pe care se perindă sentimentele,

bordurile plâng iar,

cu lacrimi adânci, de var.

Pe aleea pe care se perindă sentimentele,

murmure se-mbrăţişează

şi pe urmă se aşează,

în cel mai tainic budoar...