Ocolul pământului într-un picior

    George e campion mondial la sărit într-un picior. Practică acest sport de când era copil şi a vrut să imite o barză. Petrecea cel puţin o treime din zi stând într-un picior, iar apropiaţii au crezut la început că are o problemă psihică.
    Acum are 27 de ani şi participă anual la concursuri de sărit într-un picior. A câştigat numeroase premii în acest sens şi chiar a ajuns campion mondial.
    Poate sări într-un picior cu viteza medie de 40km/h pe distanţe de sute de kilometri iar viteza maximă atinsă este de 65km/h.
    Gurile rele spun că el ar avea un mijloc secret de propulsie, vreun motoraş sau altceva asemănător. Din cauza aceasta, George a încercat să facă ocolul pământului sărind într-un picior, dar nu a reuşit. Acest fapt însă nu l-a făcut să renunţe la pasiunea sa.
    După o săptămână hotărăşte să încerce iarăşi să facă ocolul pământului într-un picior. La plecarea sa sunt prezente cele mai importante posturi de televiziune şi radio. George e urmărit de milioane de oameni din toată lumea.
    Îşi ia public angajamentul că va face ocolul Pământului în optzeci de zile.
    Pleacă. Trece prin Siberia, prin Kamceatka, ajunge în New  York, chiar şi în Kenia şi în Australia.
    La finalul zilei a XVII-a se află foarte aproape de destinaţie. Mai are 10 secunde la dispoziţie, e foarte aproape de linia de sosire, mai are un pas…dar îl înţeapă o albină şi cade. Auu!

cel mai frumos lucru

ar fi să fiu un ligament de bivol bătrân înaintând spre râu;
să mă trezesc în palma ta;
să trăiesc într-o cutie de conserve la marginea oraşului;
ar fi să luăm parcul şi să-l mototolim ca pe o hârtie;
să fiu o amibă şi tu nucleul ei;
ar fi ca sufletul să se dizolve ca un cub de gheaţă în ceai;
să bem melancolia dintr-un pahar;
să înotăm într-o lacrimă pe obraz;

ar fi ca sufletul să fie un avion cu habitaclul plin de călători;
cerul să zâmbească cu dinţi de stele;
să înmoi în lapte un suflet de broască;
ar fi să muşcăm din lună ca dintr-un măr;
să trăiesc în borcanul cu dulceaţă;


fiecare catarg să înflorească primăvara;
ar fi ca un dragon de Comodo să-mi înghită sufletul;
în mine să traverseze strada un orb cu baston de nevăzător;
arheologii să găsească în sufletul tău amintirile fosilizate;
ar fi să adorm în stomacul tău printre sucuri gastrice şi iaurturi;

dacă

dacă aş fi periuţa ta de dinţi, aş fi cu siguranţă OralB,
ţi-ai spăla dinţii (sus-jos, sus-jos cum zice stomatologul)
de la molari la canini şi dinţii din faţă

eu mi-aş putea da seama dacă ai avut o zi fericită în funcţie de smalţ,
de uşurinţa cu care alunec (sus-jos, sus-jos)
şi tu ai recita poeme
conştientă că te-ai spălat pe dinţi cu pasta Colgate
şi periuţa OralB 

care eram eu.

untitled

pluteam într-o bărcuţă de hârtie
sub cerul atârnând ca un acrobat la circ,

catargele înfloreau capete de piraţi

şi mă iubeai, mă îmbrăţişai,
în mine treceau fiori ca autobuzele pe magistrală,

intenţiile deveneau fregate pe marea egee,

întindeai mâna prindeai o ciocârlie
şi bărcuţa se scufunda.

mâine

- amintirile vor îmbrăca rochiile de seară, puloverele, îţi vor purta cerceii noi, se vor înghesui în cutia craniană plină de stroboscoape;
- secundele vor fi atleţi de 100 metri viteză şi orele trenuri decrepite înaintând pe şine;
- inima ta va deveni bărcuţă de hârtie plutind în balta de ploaie din faţa blocului;
- mâine prezentul ca o petardă va exploda sub picioarele tale;
- ne vom îneca într-o lacrimă de balenă;
- visele vor merge graţioase pe sârmă aidoma unor acrobaţi;
- moartea va sorbi un ceai de muşeţel cu tine şi îţi va spune poveşti;
- mâine tristeţea tuturor locuitorilor oraşului va năvăli în noi ca nişte boi moscaţi;
- fiecare minut va fi un tekel ţinut în lesă de o doamnă bătrână;
- dinspre sunt spre am fost va curge un râu;
- mâine un "niciodată" te va muşca precum un crab de nisip;
- în zona dintre inimă şi diafragmă se va construi o moară de vânt;
- o jumătate din tine va pleca spre sud, cealaltă spre nord;
- sub limba ta se va stabili o familie numeroasă de greieri;
- mâine uitarea va fi un cal şi va paşte iarba din suflet;
- şoaptele se vor târî în lobii urechilor aidoma unor omizi;
- anii vor fi melci bătrâni lăsând dâre albe pe frunze de nuc;
- vei îmbrăca supărarea ca pe o piele de tigru;
- vei ţine intenţiile în palmă ca nişte cărăbuşi;

Giovanni Papini - Viaţa lui Isus

    Giovanni Papini, fiu al lui Luigi Papini şi al Emiliei Cardini s-a născut în anul 1881 la Florenţa. Şi-a început activitatea literară în anul 1900, înfiinţând împreună cu Giussepe Prazzolini şi Ettore Morseli o asociaţie de „liberi cugetători”. În 1903 înfiinţează revista „Il Leonardo”, în acelaşi timp lucrând ca redactor al revistei „Il Regno”. Debutează cu un ciclu de povestiri printre care „Il tragico quotidiano”(Tragedia de zi cu zi) şi „Il pilota cieco”(Şoferul orb).
    În 1921 publică „Storia di Cristo”(Viaţa lui Isus), care se bucură de un imens succes editorial. Această creaţie este rezultatul convertirii autorului la catolicism. „Isus rămâne un sfârşit şi un început, o genune de taine dumnezeieşti la răspântia dintre două crâmpeie de istorie omenească” susţine Papini.
    Cartea se adresează celor care refuză să intre în biserică, dar binevoiesc să intre într-o librărie.
    În fragmentul intitulat „Fiul risipitor” este vorba despre un negustor care are doi fii. Fiul cel mare nu iese din cuvântul tatălui său, dimpotrivă, îl tratează ca pe un stăpân. Duce vitele la păscut, are grijă de gospodărie şi îndeplineşte toate cerinţele fără să cârtească, însă e foarte autoritar cu slugile.
    Fiului cel mic, din contra, plimbările cu prietenii, petrecerile şi femeile îi plac mai mult decât munca în gospodărie. Cu toate acestea, negustorul înclină să-l iubească mai mult – ceea ce-l determină pe fiul cel mare să fie invidios.
    Nu peste mult timp, fiul cel mic hotărăşte să-i ceară tatălui partea sa de moştenire. A mai fost bătut de acest gând, dar nu a avut curaj să-l pună în practică.
    Negustorul, când aude cerinţa copilului său, se retrage în altă cameră şi plânge, dar cu timpul, văzându-şi fiul tot mai abătut, împarte moşia şi păstrează pentru sine ce rămâne.
    Într-o zi, fratele mai mic pleacă pe ascuns din târguşor, luând cu el tot ce se poate lua.
    Pentru ceva timp, trăieşte în huzur, o viaţă plină de prieteni, petreceri, femei. Risipeşte foarte repede banii şi pentru a supravieţui se tocmeşte porcar. Porcarii formează o clasă socială lipsită de drepturi, asemeni acelor „paria” indieni. În Egipt, deşi oamenii divinizează animalele, porcarilor nu li se permite să intre în templu şi niciun negustor nu-şi dă fata după un porcar.
    Aşa a ajuns fiul cel mic, din copilul unui negustor bogat în porcar.
    Este îmbrăcat cu o haină care miroase a bălegar şi din lipsa hranei este nevoit să mănânce roşcove de sub râturile porcilor. Se gândeşte că oricât de rău ar fi tratat dacă s-ar întoarce acasă, tot nu i-ar putea fi mai rău decât în condiţiile actuale. Aşa că îi predă porcii stăpânului său şi se întoarce acasă. Tatăl său îl primeşte cu braţele deschise şi îi taie un viţel – fapt care îl face pe fratele cel mare să se simtă nedreptăţit. Îi spune tatălui său că lui nu i-a fript nici un viţel chiar dacă l-a tratat ca pe un stăpân. Tatăl îi spune că se cuvine să sărbătorească venirea fiului său, pe care îl credea mort şi a înviat.
    Isus Hristos a spus prin această parabolă că binele învinge cu adevărat în cel ce reuşeşte să se întoarcă pe calea cea bună şi e mai important în faţa lui Dumnezeu Fiul risipitor decât fratele cel mare, deoarece în el a avut loc adevărata luptă între bine şi rău.
    „Câţi dintre voi, dacă aţi avea 100 de oi şi una s-ar pierde, nu le-aţi lăsa pe celelalte 99 în paragină şi v-aţi lua după cea pierdută până o veţi găsi. Şi dacă o veţi găsi, nu vă veţi chema prietenii şi vecinii zicându-le:Bucuraţi-vă cu mine, căci mi-am găsit oaia pierdută.” 

video-proiectorul

    Doamna profesoară de geografie ne arată un documentar despre delfini le video – proiector. Ne spune:
    - Să vedeţi ce interesant o să fie. Delfinii sunt printre cele mai inteligente fiinţe de pe Pământ. O să aflaţi foarte multe curiozităţi despre ei.
    - Delfini! Delfini! Delfini! Strigă copiii
    - Ba eu vreau dinozauri! zice Gianni
    - Ce dinozauri, uă? Că vin acum la tine! îi răspund mai mulţi copii.
    Doamna profesoară porneşte filmul. Domnul profesor de engleză deschide uşa, priveşte câteva secunde la video – proiector apoi spune:
    - Ştiţi ce? Eu le voi explica copiilor ce se întâmplă în film în English, cum se mai zice. Vreţi?
    - Daaa!
    Doamna profesoară se întunecă. Domnul profesor se îndreaptă spre catedră miscându-şi graţios şoldurile. Îşi etalează unghiile lungi.
    Filmul se derulează. Doamna profesoară primeşte un telefon şi este nevoită să iasă din clasă.
    Domnul profesor exclamă:
    - Hai, măi, ce ne interesează pe noi delfinii? Noi suntem oameni, n-avem treabă cu animalele! Ceva despre celebrităţi, despre ultimele tendinţe în modă, Brad Pitt, ştiţi, nu? Hai să schimbăm filmul ăsta! Acuma ce, stăm şi ne uităm cum se joacă delfinii, suntem fiinţe mai evoluate!
    - Da! Da! Strigă copiii
    - Hai să vedem ce putem vedea!
    - Dinozauri! staruie Gianni
    - Ei! Vreţi Alaska? copiii nu au timp să răspundă, căci profesorul intervine: Plictisitor! Deşert? Ei, ce putem vedea în deşert? Nu! Reptile? Bleah, doar nu vreţi aşa ceva, copii? Istorie? Asta s-a întâmplat, ce ne mai interesează?...
    - Vrem dinozauri! zice Gianni
    - Gata, am găsit! strigă profesorul. Londra!
    - Da, da, Londra!
    Profesorul porneşte filmul. Copiii privesc atenţi. Într-o secvenţă vedem statueta de ceară a lui Brad Pitt, iar profesorul ţine să facă completarea:
    - Brad Pitt e unul din cei mai frumoşi bărbaţi!
    - După dumneavoastră! se aude răspunsul unor băieţi din spate.
    Filmul continuă. Apare doamna profesoară de geografie şi întreabă:
    - Ei, cum vi se par delfinii?
    - Doamna, dar noi ne uităm la Londra!
    - Vă uitaţi la Londra? De ce, nu v-a plăcut filmul?
    - Nu, e plictisitor! spune profesorul, zâmbind sadic.
    - Bine atunci, uitaţi-vă la Londra!
      În colţul ochiului doamnei profesoare apare o lacrimă.

presimţire

azi-noapte am visat o brutărie
deci va fi o zi frumoasă
soarele va răsări
maşinile vor circula regulamentar pe ambele benzi
casiera de le E.O.N va îmbrăca rochia cu floricele
nu va muri nimeni
surprinzător – caraşii vor dansa
pe hiturile lui michel jackson şi amy winehouse
nu vor fi cutremure inundaţii alunecări de teren
nu va pierde nimeni sume mari la poker
şi cel mai important – vom exista

Charles Dickens - Oliver Twist

    Charles Dickens s-a născut pe 7 februarie 1812 şi a murit pe 9 iunie 1870 în urma unui atac de cord. A fost un romancier englez, activ ca scriitor între anii 1833-1870. Când a împlinit vârsta de 12 ani a fost obligat de către mama sa să lucreze zece ore pe zi, pentru şase şilngi pe săptămână într-o fabrică de ghete aflată în apropierea staţiei de cale ferată Charing Cross. Acea perioadă grea din viaţa sa i-a influienţat majoritatea operelor.
    Pe lângă romanele sale de succes a scris şi poezie, eseu, proză scurtă. A avut numeroase colaborări cu scriitori cum ar fi Wilkie Colinns sau jurnalistul Augustus Sala.
    În romanul „Oliver Twist” autorul îşi retrăieşte copilăria plină de lipsuri prin intermediul protagonistului. În primul capitol descrie naşterea lui Oliver la o casă parohială pentru săraci, precum şi moartea mamei la scurt timp după aceea. Următoarele capitole dezvăluie chinurile şi abuzurile suferite de orfan pe parcursul şederii la casa parohială.
    E de amintit fragmentul unde copiii plănuiesc să-i mai ceară bucătarului o porţie de ovăz, ştiind însă că ar putea fi sancţionaţi pentru acest fapt. Trag la sorţi cine să meargă la bucătar. Sarcina cade chiar pe umerii lui Oliver. Acesta şovăie puţin, ştiind că îl aşteaptă o pedeapsă cruntă. Se încumetă totusi şi îi spune bucătarului:
    „- Mă scuzaţi, aş mai vrea o porţie!”
    Bucătarul încremeneşte. Îl priveşte pieziş apoi îi dă, în loc de porţia cerută, o lovitură de polonic în cap şi îl târăşte până la şeful parohiei, domnul Bumble. Acesta, pe lângă faptul că e crud, e ipocrit şi laş. Îl aruncă pe Oliver în temniţă. De asemenea, pune un anunţ pe gardul parohiei cum că vinde un copil cu preţul de 5 lire. Oliver este cumpărat de către un coşar vestit pentru bătăile pe care le administrează în fiecare zi ucenicilor săi. Au urmat clipe dificile pentru Oliver Twist: a fost bătut cu o bucată groasă de lemn, vândut, închis în pivniţă, readus la casa parohială de unde fuge.
    De altfel, autorul reuşeşte să surprindă un moment când cadavrul unui copil de la casa parohială este despicat şi nu se găseşt în el nici urmă de hrană.
    Oliver trece prin foarte multe peripeţii alături de tâlharul Skies. Este obligat să intre prin geamul deschis a unei case şi să fure nişte bani, însă este prins şi împuşcat de către proprietarul casei. Scapă cu viaţă, dar este adus în faţa justiţiei. Este scutit de închisoare de către un procuror indulgent.
    Tâlharul Skies nu este chemat la judecată, însă necazurile nu îl ocolesc. Află că slujnica complotează cu un necunoscut pentru asasinarea sa. La început vrea să o împuşte, dar pentru a nu face mult zgomot o loveşte cu patul puştii în cap. O omoară.
    Încearcă să fugă din Londra, alături de câinele său. Nu după mult timp hotărăşte să-l înece pentru a nu fi recunoscut. Ridică de jos o piatră grea şi o pune într-o batistă. Cheamă câinele. Acesta vine din obişnuinţă, dar când observă ce a pregătit stăpânul, se dă îndărăt. O ia apoi la fugă.
    Skies îşi continuă drumul. Ajunge la o cârciumă unde un negustor promite să îi cureţe o pată de pe pălărie. Descoperă însă că e o pată de sânge.

elegie

fiecare zi e un balon de săpun
în care locuiesc oameni respectabili cu redingotă
la marginea fiecărei ore pasc bivoli de metal

timpul obişnuieşte să achiziţioneze întâmplări înfăşurate în hârtie colorată
îi place să îmbrace supărări ca pe nişte pelerine de ploaie
să călătorească pe urlete de lup
şi behăit de capră

apoi să se întoarcă acasă

pastel

fiecare vis e o corabie tristă pe oceanul pacific
fiecare secundă – o lacrimă plină cu peşti pe obraz
în dormitorul nostru tristeţea e un greier care îşi acordează vioara
şoaptele – omizi înaintând în lobii urechilor
fiecare joi e o cană cu ceai
dimineţile – batiste albe pe care le fluturi când pleci în călătorie
fiecare mieunat al pisicii cât bătaia din aripi a unei păsări
iar realitatea – gondolă în veneţia

Edgar Rice Burroughs – Tarzan

Edgar Rice Burroughs s-a născut în Chicago într-o familie prosperă. A publicat mai întâi în ziare săptămânale şi reviste. În 1912 apare “Tarzan din neamul maimuţelor” urmat de alte 24 de cărţi ce descriu aventurile omului maimuţă. În 1913 Edgar Rice Burroughs îşi întemeiază propria editură.
Tarzan a cucerit şi lumea filmului, celebru devenind Johnny Weismuler pentru rolul principal în ecranizări ca: “Tarzan din neamul maimuţelor”, “Iubirea lui Tarzan” etc.
Deşi criticii momentului catalogau stilul lui Burroughs ca fiind unul neşlefuit, operele sale se mai citesc şi astăzi la scară largă.
În capitolul “Raţiunea umană” din “Tarzan din neamul maimuţelor” autorul descrie lupta dintre Tarzan şi Terkoz, gorila. Se dispută şefia tribului.  Terkoz beneficiază de avantajul oferit de colţi. Tarzan deţine un cuţit pe care ar fi putut să-l înfingă în adversar. În momentul începerii luptei omul maimuţă este oficial liderul tribului. Conflictul dintre cei doi porneşte de la faptul că Terkoz nu îndeplineşte porunca lui Tarzan de a-I ceda un rozător unei femele vârstnice. Lupta începe prin împingeri şi rostogoliri. Tarzan îşi contractă muşchii şi strânge cu toată forţa gâtul gorilei. Aceasta nu se lasă mai prejos, ci îşi apropie colţii de beregata adversarului, îl răneşte în zona umărului. Tarzan reuşeşte şi el să rănească gorila. Forţa brută a lui Terkoz se confruntă cu agilitatea şi raţiunea omului maimuţă. Cei doi se încleştează atât de puternic încât nimeni nu-I poate despărţi. Oasele amândurora pocnesc îngrozitor. Când încleştarea îşi pierde puţin din intensitate, Tarzan se strecoară în spatele lui Terkoz şi-l prinde în menghina unui “Simplu-Nelson”. Gorila nu observă stratagema ticluită de omul-maimuţă, dimpotrivă, se bazează tot pe forţă brută. Astfel Tarzan reuşeşte să-l prindă pe Terkoz într-un “Dublu-Nelson” inatacabil. Gorila nu mai catadicseşte să se zbată. Stau amândoi pe pământ respirând greu. Tarzan nu doreşte totuşi să ucidă gorila:
- Te predai? întrebă.
- Mă predau! răspunse Terkoz în limbajul gorilelor.

când vei vedea

vei vedea moartea purtând fustă roşie în fiecare duminică,

trecând prin spatele blocului salutând-o pe femeia cu pechinez,

mişcându-şi şoldurile printre ziduri,

punându-şi ochelarii de soare

moartea – rujată, machiată, fardată, pieptănată,

o vei vedea îndreptându-se spre un magazin de telefoane mobile,

pândindu-te de după chioşcul de ziare,

mergând printre motoscutere şi bmw-uri,

îţi va bate la uşă,

îi vei deschide,

veţi servi o cafea,

îţi va spune poveşti despre păpădii, despre fericire, despre trecut,

îi vei săruta mâna,

vă ve-ţi îmbrăţişa în pânza de păianjen din colţul peretelui,

în voi antilopele se vor îndrepta spre râu,

vei privi moartea în ochi, cea mai frumoasă, tandră,

infinitul îţi va încălţa pantofii la ora cinci după-amiaza.

şi totul să se termine frumos

să ne iubim lângă betoniere şi excavatoare
în şanţurile de canalizare din faţa blocului
sub norii pătaţi cu tot felul de chimicale de lângă combinat
unde muncitorii fac glume încheagă coversaţii

să ne sărutăm în saloanele insalubre ale spitalului de oncologie pediatrică
unde moartea e o bătrână acră ce le zâmbeşte copiilor adesea

să duhnim a tăcere şi formol în fiecare zi
să privim cadavrul pisicii albe zdrobite de asfalt
deja a prins viermi
aşteptăm să de descompună

să compătimim transpiraţii din tramvaie
şobolanii
toxicomanii adormind în canale
putrezind printre seringi

să ne uităm la televizor
să rânjim unul la altul
ce bine că suntem oameni şi nu muşte înotând în ceşti de ceai
viermi de mătase
gândaci de bucătărie
bacili
microbii care îl vizitează pe farmacist aidoma unor turişti
ce bine că nu suntem păianjeni văduva neagră
fiindcă ar trebui să mă mănânci la micul dejun
atunci ai afirma că sunt gustos

să adormim într-o iurtă din piele de cămilă
deasupra noastră cerul să miroasă a stele şi a naftalină
o ouled-nailă să danseze în cafe-urile algeriene
iar noi să o privim

să privim peste umărul bărbatului care joacă biliard
să privim înspre potaia în care aruncă copiii cu pietre
înspre şobolanii ucişi
cadavrele din movile de noroaie şi bolovani
arse

să ne iubim printre cutii de bere şi cosmetice
gândindu-ne la copilul ce a înghiţit un flacon de pastile
considerându-le bomboane
la gândacii ucişi de tipul de la deratizare
la cimitirul ce se întinde ca o movilă de fecale de elefant
nimic nu e mai plăcut decât să bem sânge de vultur
să tăiem bucăţi miriapozii
să aruncăm inimi de porumbel în văzduh
să tăiem cu foarfeca fiinţa în două
până când viitorul îşi încalţă tenişii

sâ îmi spui „ al doilea război mondial s-a ţinut în noi
mai precis în cadavrele noastre uitate printre peturi goale şi pungi de chipsuri
calul a păscut iarba din encefal
căţelul s-a apropiat de stăpânul ucis
evreul s-a zbătut în groapa cu cadavre
iar noi ne-am privit în ochi

ne-am iubit în galaxia din pieptul unui cimpanzeu mort
într-un tub de neon
într-unul din compartimentele personalului scârţâind
în spaţiul dintre turbină şi bielă

ne-am sărutat sub cerul de lignit şi huilă
printre maşinile din parcare
lângă femeia care vinde ziare
în magazinul de bijuterii

şi totul să se termine frumos

Musca

    Spiridon e un tip de aproximativ 30 de ani. Locuieşte undeva la periferia oraşului Piatra Neamţ. Vecinii îl consideră o persoană respectabilă. Nu i s-a întocmit până acum nici un dosar penal. De câţiva ani predă fizica la o şcoală dintr-o localitate vecină. Pare un cetăţean cu preocupări obişnuite la prima vedere, însă doar câţiva apropiaţi ştiu de activitatea din timpul liber. Probabil că e singurul om de pe Pământ care s-a gândit să-şi facă o fermă de muşte. De la vreo câteva exemplare a ajuns să deţină milioane. Şi asta nu e tot. Le dresează prin metode numai de el ştiute să bea din doze de bere, le învaţă să se lupte între ele cum se luptă cocoşii. Putem spune că Spiridon a conceput o nouă specie de muscă – mai agresivă, de talie mai mare şi în acelaşi timp mai rezistentă la condiţiile vitrege de mediu. Aceste muşte sunt ţinute într-o cameră din apartamentul lui de unde nu au cum să scape.

    Musca despre care vreau să vă vorbesc este una specială – prima care a evadat din apartamentul lui Spiridon.
    Era o după-amiază frumoasă. Spiridon a deschis geamul din camera muştelor. Una beată a găsit de cuviinţă să evadeze. Acum musca strigă:
- I’m Superman! I’m Superman! Fly! Fly!
    Intră printr-un geam deschis chiar în mijlocul unei adunări foarte importante la o firmă de telefonie mobilă. Se aşează pe nasul unui domn prezentabil. Acesta o îndepărtează discret, dar ea se întoarce. Domnul începe să strige:
- Muscă păcătoasă, muscă păcătoasă!
    Musca pleacă mai departe şi ajunge pe un stadion unde se ţine un derby Steaua – Dinamo.  Se aşează chiar pe nasul unui atacant care bate ultimul penalty la un scor egal. Atacantul ratează şutul din cauza muştei. Aceasta este alungată de pe stadion. Zboară mai departe. Ajunge până la urmă pe nasul unui dragon. Acesta scoate o limbă lipicioasă şi o mestecă mulţumit, părându-i-se deosebit de gustoasă.

Ora de matematică

Doamna profesoară de matematică îl cheamă pe Vlad la tablă. Acesta se ridică încet din bancă şi ia o bucată de cretă. Începe să scrie. Doamna profesoară îl priveşte apoi strigă:
- Cum măi băiete, cât fac cinci plus trei?
- Şapte, doamna.
- O să te trimit la clasa întâia! Cât fac măi cinci plus trei?
- Şase, doamna.
- Îţi pun trei, răspunde odată!
- Doi.
- A! Vrei doi!
- Nu, nu, opt!
- Continuă exerciţiul!
- Da ce să fac?
- Nu ştiu! Vei primi notă!
Vlad începe din nou să scrie. Doamna profesoară notează ceva pe nişte foi. Îl întreabă pe Vlad:
- Ce-ai făcut măi acolo?
- Păi 2 x egal şase.
- Da, ia nu mai spune.
- Nu-i corect, doamna?
- Da’ ai terminat exerciţiul?
- Da!
- Atunci du-te la loc, vei primi nota pe care o meriţi!

Cafeaua

răsare soarele peste patiserie şi motoscutere,
noi servim cafeaua tot mai abstracţi.

terasele sunt pline de îndrăgostiţi
în maşini se iubesc cerboaice suave şi cerbi
iar în căminul cultural se ţine un spectacol
cu acrobaţi graţioşi mergând pe sârmă.

călătorii se-nghesuie în tramvaie
„au!”, „of!” exclamă.

bătrâna de la chioşcul de ziare îşi pune ochelarii,
încheagă o conversaţie cu un moş despre trecut.

cizmăriile duhnesc a prenadez,
cizmarul e un afurisit bătrân cu salopetă albastră.

iese femeia cu chiuaua
printre blocurile mai mult sau mai puţin jegoase

iar noi servim cafeaua.