Fiinţa mea

Fiinţa mea  s-a rupt în două:

una care te iubea
şi alta care nu te iubea,

una care treiera în grădină
şi alta care servea un ceai,

una care citea "Omul care râde" de Salinger
şi alta care era "omul care râde",

una care dirija orchestra
şi alta care asculta din public,

una care avea aşii la poker
şi alta care nu-i avea,

una care citea ziarul
şi alta care scria articolul,

una care şofa autobuzul
şi alta care aştepta în staţie,

una care traversa strada
şi alta care oprea automobilul la semafor,

una care mişca norii pe boltă
şi alta care plimba spuma de cafea în ceaşcă,

una care striga la fereastră
şi alta care răspundea de jos,

una care lovea mingea cu bâta de baseball
şi alta care îşi punea mănuşa de prinzător.

Fiinţa mea s-a rupt în două:

una care îşi lua bagajele şi pleca
şi alta care începea să rămână.

Univers

În oraşul cu clădiri mici

oamenii prindeau furnici

şi exclamau: "Uuu!"

şopârle

şerpi

şobolani

numai furnici nuu!

Prin gropi

prin nisip

prin movile

le căutau

le priveau din automobile.

Şoferii priveau incolor

când frânau

autobuzele la semafor

femeile treceau strada

cu câini mici

în oraşul în care toţi caută

furnici.

O rană

    Era din ce în ce mai îngrijorată cu privire la rană. O căpătase într-un tur destul de grăbit prin oraş (nici ea nu mai ştia cum). Atunci se bandajase cam în grabă şi aşteptase să se oprească sângerarea. Nu s-a gândit nici o clipă să facă o vizită la dispensar, catalogând zgârietura ca fiind ceva nu foarte grav şi vizita la medic o totală pierdere de timp.
    Totul a decurs foarte normal câteva zile: sângerarea s-a oprit, rana fu aproape să se vindece. Totuşi într-o zi simţi că se schimbase ceva. Îi telefonă iubitului, discută cu el unele chestii şi se aşeză în pat. Acolo văzu că rana căpăta expresivitate, părea că rana aproape îi zâmbea. Clipi puţin pentru a se limpezi, ieşi afară să facă o plimbare şi să se liniştească. Cum se putea explica schimbarea bruscă a aspectului aproape cicatrizat a rănii? Întrebarea aceasta o măcina pe femeie în timp ce păşea pe alei şi-şi trăgea mânecile bluzei. Rana de pe mână era cea mai ciudată rană din câte văzuse. Se afla chiar pe antebraţ deasupra unei aluniţe şi se lungea până spre umăr. Se gândi la ce făcuse în ziua aceea: desigur, nu mâncase prea bine dimineaţă şi se simţise foarte rău, dar era absurd ca acest fapt să fi pricinuit metamorfozarea aproape mistică a unei răni în ceva viu. Îşi aminti de unele evenimente mai neplăcute şi începu să facă unele conexiuni ne-bazate pe nici o idee concretă. Considerând activitatea de până acum total neproductivă, se aşeză pe o bancă şi începu să îşi tragă încet mâneca. Rana devenea chiar vie, căpătând rotunjimile chipului omenesc. Femeia îşi apropie ochii foarte tare de antebraţ, studie ciudatul semn în continuă schimbare. Îşi propuse să desluşească acea reprezentare ambiguă a unui chip ce părea destul de cunoscut. Îşi aminti că se despărţise de iubitul ei acum câteva ore şi cicatricea începu să reproducă clar imaginea iubitului ei.

Studiu

Era un
univers
de azbest,

aritmetic
oamenii
treceau pe alei
cu mutra murdară
de clei

şi noaptea
maşini
aprindeau
lumini
pe şosele
şi piele.

Urletele

    Andra se năpusti asupra Cătălinei, o trase de păr şi o lovi cu palma peste spate. Cătălina, atunci, urlă de-ţi venea să-ţi bagi degetele în urechi: „Fă, vaco!” şi alergă spre Andra încă scâncind de durere. Andra se chinuia să o ţină departe prin lovituri cu palma peste faţă şi îmbrânceli disperate. Cătălina strigă din nou: „Fă, vaco!” şi apucă părul Andrei cu două mâini trăgându-l sălbatic. Andra muşcă mâna Cătălinei şi se năpusti ca o leoaică peste ea lăcrimând: „Ştii ceva, nu dai tu în mine! Da?”, iar Cătălina se întunecă deodată şi o trânti pe Andra cu capul de un bolovan. Andra nu se mai ridică. Cătălina începu să jubileze în faţa noastră dându-şi părul pe spate în timp ce încă gâfâia. Era murdară, udă, roşie ca un măr copt şi triumfase. Şi cu un strigăt parcă de revendicare de teritoriu, îi zise Andrei: „Ieşi, fa, din curti!”. Andra plângea. „Mă doare picioru!” a zis Andra.
    După aceasta spiritele s-au mai liniştit. Cătălina a adus un pachet de cărţi de joc. Ne-am aşezat în cerc şi am început să vorbim despre ceilalţi vecini de bloc. „Fă, dar Elena asta are mult tupeu!”, strigă Cătălina. „Las că-i zic când vine la poartă, îi zic cî nu poa sî intri” a completat Andra. „Tu Andra, nu po sî-i zici nimic că ti spune lu măsa” spuse atunci Cătălina. Aşa am aflat părerea Andrei şi Cătălinei despre toţi vecinii de bloc. După puţin timp urmele altercaţiei se şterseră. Doar Cătălina mai păstra puţină nelinişte.
    Era linişte şi pace. Dintr-o dată a intervenit ceva. Cătălina a ascuns o carte în mânecă iar Andra s-a întunecat la faţă apoi s-a îngălbenit şi pe urmă s-a înverzit. Privi într-un punct fix câteva secunde şi strigă: „Fă, dă cărţile cî ieşi din joc!”. „Ia uite că nu vreau!” spuse Cătălina. „Dă cărţile!”, „Nu vreau!”, o nouă confruntare începu. Îşi dădură palme apoi pumni în toată regula. De după vilă se auzi un glas: „Cătălina, nu mă supăra!” şi atunci totul încetă.

Părţi de vorbire

Dau figurilor de stil
să mănânce derivarea,
substantivul e abil
să destrame-n scame zarea.

Adjectivul, pe-altă parte
roade dur şi fără grabă
complementele din carte,
mestecând câte-o silabă.

Virgulele stau tăcute,
tremurând în pagină,
ori pe vrute, pe nevrute
rămân în paragină.

Pronumele personale
fac cărări prin reflexive
şi prin dungile banale
plămădesc şi tratative.

Punctele se răsucesc
printre găuri în cuvinte
şi-şi zâmbesc mai tineresc
şi-şi zâmbesc chiar mai fierbinte.

Profesoara de română
ne zâmbeşte într-un iamb
şi ne face dintr-o mână
tactul de la ditiramb.

Motanul

    Loveam aerul cu coada, nervos, când stăpâna mea s-a apropiat cu paşi mici, aproape imperceptibili pe parchet, cu un castron de lapte şi cu toată bunăvoinţa la ea. Încerca să se strâmbe haios, îşi făcea ochii mari şi-şi piţigăia vocea şi urla până când nu o mai ţineau corzile vocale. Indiferent îmi întorceam spatele, tratând-o cu toată nepăsarea şi dispreţul ce-mi zăcea în trup. Degetele ei slinoase mă mai atingeau tandru pe umeri sau pe coapse, dar eu răspundeam cu o muşcătură sau cu o gheară înfiptă în mână.

    Stăpâna îmi pusese castronul cu lapte pe covor, dar nu îmi era foame – şi-am rămas cu o expresie de scârbă profundă pe faţă. Mi se striga: „Hai! Mănâncă! Nu-ţi fie teamă!” iar eu mă tot retrăgeam analizând destul de matematic distanţa până la hrană. Pierzându-şi răbdarea, stăpâna mea se îndepărtă, păşind apăsat şi ştergând cu şerveţelul ochiul ce-i lăcrima. Apoi se pierdu în întunericul de pe hol.

    Sorbeam şi ultima picătură de lapte cu o poftă nefirească, ţinând cont de apetitul meu de zi cu zi.

    A doua zi s-a produs cu adevărat ruptura între mine şi cea care m-a luat în braţe prima oară. Mi-a fost uşor să evadez şi să mă strecor din grădina doamnei Angela până pe alee. Atunci am strigat:”Hai, luptătorule!” scoţând de pe limbă cel mai scârbos mieunat. A răsărit odată din curte, de prin tufişuri un motan destul de corpolent. Mi s-a născut atunci un imbold ciudat: „Ia-o la fugă!”, ceea ce era contrar tuturor principiilor mele. M-am năpustit cu ghearele şi cu dinţii scoşi, dar am fost rostogolit de laba masivă a motanului. Am fost însângerat de mai multe lovituri şi am fugit, convins că nu aveam să scap cu viaţă din această luptă.

    Plin de răni pe trup, am început să hoinăresc pe străzi. Se făcuse seară. Am înnoptat într-un tufiş, visând la pieptul cald al stăpânei mele. A doua zi am pornit-o înapoi acasă. Rătăceam nebun pe alei, înfometat şi singur. Atunci mi-am văzut stăpâna, pe doamna Angela, şezând pe un nor şi întinzându-mi castronul cu lapte: „Hai! Mănâncă! Nu-ţi fie teamă!”.

Scriitorule

Salut, sunt eu! Mă mai ţii minte?
Ai scris aseară pe mine, da, chiar aseară.
Ghiceşte unde sunt acum.
Sunt sigur că ştii unde mă aflu! La gunoi!
Mai exact într-o găleată plină cu resturi alimentare
şi alte mizerii!
Nici măcar n-ai avut bunăvoinţa să mă arunci în
coşul de hârtii de lângă biroul tău,
în care, apropo, n-ai nici o hârtie.

Pariu că nu mă mai ţii minte şi ştii de ce zic asta?
Fiindcă mai sunt vreo cinci lângă mine, pesemne
mă încurci cu alta. Dar nu numai asta. O, dac-ar fi aşa.
Dar nu! Tu m-ai mototolit şi m-ai aruncat la coş
printr-o schemă de basket.

Chiar acum mă enervez, şi transpir, şi iar mă enervez.
Tu crezi că n-am sentimente, da' ce ştii tu,
te dai mare scriitor şi nici două propoziţii
nu poţi să-nchegi ca lumea.

Şi când apare o licărire acolo, în capul tău,
o crezi extraordinară şi-o trânteşti pur şi simplu pe-o foaie.
Nimic din ce-ai scris n-are însemnătate pentru tine!
Ştii ce? Capul tău e ca o baltă din care pescuieşti idei,
mai solzoase sau mai puţin solzoase,
mai mici sau mai mari după preferinţă.

Toamnă absurd

Fum în refren,
tremură spice-n lanuri
şi gâzele zboară-n noianuri.

E o durere în abdomen,
frunzele cad în ninsoare,
cascade de stele amare

şi scame de zare se cern
ca funigeii prin boltă
şi doare artera aortă.

Catalog de săruturi

Da, ne sărutăm pe gură, pe obraz, pe bărbie, pe vârful nasului, pe frunte,

ne sărutăm din vârful buzelor, din colţurile gurii, 

ne sărutăm umed, discret, timid, 

atingându-ne buzele, limba, obrajii, nasul,
ne sărutăm în baie, în magazin, pe terasă, pe faleză
ne sărutăm cu buze roşietice, arămii, vinete,
ne sărutăm pe peron, pe scări, pe pat,
iubirea tremurându-ne trupurile.

Cearta

Mi s-a făcut semn când eram în balcon să ies afară la joacă. M-am îmbrăcat alene şi am coborât scările. Am intrat în curtea Andrei şi Lăcrămioara mi-a strigat:
- Acuma ţ-ai găsit sî vii! Ci ţi-a luat atâta? Ai pierdut ce-i mai important!
- S-o „mua-mua” Teo cu Larisa! a intervenit şi Cristina.
- Fa, nu trebuia sî-i spui! Să sî mişti mai repidi!
Nu am mai spus nimic şi m-am agăţat de o bară utilizată la bătutul covoarelor. Tocmai când îmi clătinam corpul a sosit Andra, mai degrabă, a năvălit peste noi.
- Hai, valea din faţa mea! I-a spus Lăcrămioarei.
- Da ce-ai, fa?
- Nu mă lua pe mine cu “fa”, c-acuma ieşi din curte!
- Ce-ai fată di eşti aşa nervoasî?
- Tu n-auzi! Ia pleacî! Valea! i-a spus Lăcrămioarei şi a dat-o afară din curte. Drum bun şi cale bătută, să te-ntorci cu-o mână ruptă!
Lăcrămioara a ieşit şi s-a plimbat de-a latul porţii ceva timp.  Andra i-a spus Cristinei:
- Du’ ş-o cheamă!
- Lăcrămioara, ti chiamă Andra!
Aceasta a venit într-un suflet, sperând că va fi primită mai bine. Andra i-a zis:
- Vezi că terenu-cela din faţa porţii îi a meu, dacî n-ai ci faci şî vrei să ti plimbi, duti după bordură.
Cristina vizibil înduioşată:
- Las-o Andra să stea!
- Dacî zici tu!
Apoi a plecat şi şi-a adus mingea. A început să joace volei cu peretele vilei la care locuia. Lăcrămioara a întrebat:
- Pot să iau şi eu mingea aia?
- Cumpără-ţ!
Atunci toată obida strânsă-n Lăcrămioara s-a deschis prelung într-un strigăt:
- Di asta m-ai chemat aicea? Ştii ceva, Andra, nu-i toatî lumea obligatî sî-ţi suporti toanele! Ai şi tu o mingi-acolo şi ti lauzi di parca-i avea aur curat! Mă piş pi mingile tali! Şi ci dacî-i curtea ta! Stau şî alţi oameni în vila asta!
Atunci Andra i-a răspuns:
- Hai, fă paşi! S-a întors bombănind: Numai mama să cumperi mingi!

Transport

Şoferul învârtea volanul

condus de un singur gând ce-i apăsa tâmplele

şi gândul devenea din ce în ce mai mare

mai mare decât şoferul

din ce în ce prindea mai mult contur.

Pasageri erau puţini şi fără viaţă

în noaptea aceea tăiată-n două de autobuz,

de lumina concretă din faruri şi felinare

Oameni pe trotuare

cu umbrele ce gemeau de ploaie

tremurau în haine ude,

câinii rătăceau cenuşii prin clădiri,

cămaşa ţi se lipea de trup udă,

transparentă,

umbra curgea în picături pe ziduri.

poem agricol

pe câmpul cu sulfină
vitele pasc lumină

oamenii bat la ora şase
în lună cu bucăţi de oase

raze cad ca-n altoi
mânjite de noroi

stelele plesnesc scârbos
cu trupul uleios

îndrăgostiţi în joia aceea fără dragoste

Treceai mişcându-ţi şoldurile printre ziduri,

prelingându-te printre case

în joia aceea amară.

Ca o felină îţi săream în faţă ghicindu-ţi mersul.

Treceau autobuze pe limba nopţii.

Chiar ea

ne zăbălea feţele de îndrăgostiţi.

Te iubeam în joia aceea fără dragoste

când lumina din farurile maşinilor

se întindea în aţe subţiri pe alei, printre blocuri

şi pe şosea.

ea

ea are un nume,
e format din şase litere,
în el predomină
consoanele.

ea are un an
de naştere,
e făcut din
cifre.

ea are o adresă,
tot mapamondul ştie,
locuieşte pe o stradă,
la un bloc
cu număr pe el.

ea are un tată
mai bătrân decât
ea.
mai are şi o mamă,
cam la fel de bătrână
ca tatăl ei.
(diferenţa de vârstă dintre părinţii ei
este de doi ani)

ea are un bunic şi
o bunică,
părinţii mamei
ei.

părinţii ei sunt
încă căsătoriţi.
şi bunicii ei
sunt încă căsătoriţi.

nu are nici o
boală gravă
în familie.

ea e genul
ce nu are secrete,
nici taine încuiate
înlăuntrul ei.

ea are un iubit
de care ştiu
şi părinţii ei.
iubitul ei este
înalt,
de vârsta ei,
are o fire
excentrică.

şi încă este
iubitul ei.

conjugare

eu am
tu ai
eu dau
tu dai

eu sunt
tu eşti
eu cânt
tu povesteşti

tu nu
eu da
tu nu
eu da

tu ba

portrete

Femeile din mahala
scutură Sahara pe marginea balconului.
Întinsă ca un ţol,
câmpia se lasă aspirată de tanti Miţa
iar apele Gangelui
curg dintr-un tub de la vecinul
Din garsonieră.
Tanti Aglaia toarnă oceanul Atlantic
Într-un lighean
Şi-şi spală ţoalele.
Maidanezilor li se dau lacuri în castron.

Acum tu stai şi-ţi învârţi
În cafea.