Cerul

- o pernă de bumbac umplută cu puf
- un caiet chinezesc cu filele îngălbenite
- un mototol de hârtie
- o noiţă pe unghiile degetelor de la mână
- o fotografie de 18 megabiţi cu tine
- o stâncă albastră pe coastele Indiei
- o batistă fluturată în gară
- un clopot de sticlă în care e închis un copil
- haina din petice a unui călugăr lama
- un vechi papirus cu scris egiptean
- o palmă deschisă
- un steag atârnat de o lance
- un uger trandafiriu, plin de lapte
- întins ca un palimpsest vechi şi sfărmicios
- un sertar cu scrisori de dragoste
- un caşalot pe puntea unui trauler
- un gheţar pe care stă o focă din specia Phoca
- o uşă către o încăpere secretă
- un cearşaf cu care se acoperă morţii în ritualul Famadihna
- un ziar vechi şi uscat, de acum doi ani
- o acuarelă în care e înmuiat un deget

Scurtă mostră lirico-idă

după-amiază de duminică – o după moarte afurisită
în labirintul de subterfugii al minţii tale ne-umectate
în furtiva întrupare fluidă a gândurilor
eşti un prinţ/rege/sfânt/zelot
pârghii de vise şi sacerdotul minciunii în ne-trăite coşmaruri

mai trist decât un oscilometru
între două pietre liber-ne-aterizate şi meditativ ne-aruncate
mai singur decât un astrolab
clipita scutură clipita
herghelii grobiene ale sângelui
şi litere cioplite
metamorfoze
tuberozele irizaţiilor suprapuse
poezia – trucul obsidianului ortoepic

privirile ne-circumcise
până eşti mai neliniştit decât Bagdadul sau Teheranul
în baia de emoţie vesel-tristă
exhibată de circumvoluţiile
prozo-lirice ale candelabrelor de acid dezoxiribonucleic
da. sărutări ale orbilor
supra-văzuţi în oglindă

mostre sub – suprarealiste
murdare şi sclipitoare briliante
laic-sfinte în falsitatea
unei reminiscenţe inspirat-neinspirate
diamante

împăraţi coruscanţi chinuiţi
neînchegate virtuţi

Ploile

Nu-mi plac ploile, alea , afurisite, ca nişte degete muiate în benzină, groaznice ca nişte ritualuri Famadihna, când, trist – un cambodgian într-un lan de susan, mă plimb dintr-o cameră în alta. În creierul meu – o ceaţă de nume, trucaje ale memoriei, mintea mea – o mină care explodează sub piciorul unui copil de 13 ani din Mekong.
Afară – fuioare de ceaţă haşurând peisajul unsuros ca o filă dintr-un caiet vechi.
Nu-mi plac nici după amiezile călduroase, când devii treptat o moluscă. Cald ca în rezervorul unei maşini.
Amintirile alunecă pe toboganul conştiinţei.
Secundele – scăldate în apele istoriei.
Vocea mea e-un palmier. Televizorul pornit.
Clipele trec ca nişte molecule de oxigen prin trahee.
Ochii se deschid – două briliante.
Eşuez ca o fregată în Marea Egee.
De la 7 ani, urăsc dimineţile în care mă întorc din somn, ca un cosmonaut dintr-un trecut îndepărtat, după-amiezile în familie şi serile ca nişte arabescuri din amestecuri de linii, frunze, forme geometrice.

Poem cu sfârşit de emoţie

în panica unui sfârşit de emoţie,
mai singur decât un carburator,
mai trist ca o curea de transmisie.
uşile comunicării s-au închis.
neimportant ca un cestod, of,
treci printr-un coridor de sunete.
treci. viu ca o amfetamină.
luna e un stroboscop.
cald ca într-o cârciumă. o criză energetică.
oraşul mai trist ca un flux gastro esofagian. o erecţie.
complexele flambează mintea.
un aplomb. cer penetrat şi

un plan topografic.
silabe. vise – nişte hărţi geologice.
eşti o păşune cufundată în întuneric.
perdele de vorbe şi priviri. torţele de praf ale ploii.
atâtea creiere insalubre de liricoizi,
scaune înalte şi pinioane.

scrii poeme – nişte organe erectile ale vulvei.
memoria defechează date opace, idei.
eşti asemenea unui rut.
timpul – pulpa plină a unei piersici.
cocktail-urile zilei.
pilituri de fier, magneţi.    

Himen

puţini
hieratici “fermecător – terapeutici”
oblici suntem excreţiile minţii noastre ne-adormite
toţi – nişte reviste penthause searbezi ca nişte organe erectile în faţa meatului urinar

gândind                       
ca nişte parameci
suntem sfinţi laici morţi nenăscuţi încă
dumnezeu e un umidometru “vizuină întoarsă-n vizuină” noi

moartea
nu e decât o faţă de
masă înotăm ca nişte peştişori într-o
uimire niciun rege niciun sfânt nicio încercare liricoidă nicio dimineaţă banală

niciun
drops de zmeură
neuronii macerează ideile
suntem nişte aplauze lacrimi pe obrazul unui sunet

putem face minuni ca nişte condamnaţi la moarte
            suntem transcendenţi
            iluzionişti vestiţi
            mentalităţi şi ambivalenţe
                       
în grădina noastră doar un
scaun doar un nor
doar

un
individ multiplicat supraetajat
idei fluide
erecţii

suntem
toţi unul anarhici
idealişti

fiinţe mono- neuronale
poezia
asta
e o indiferenţă

mişcările
lungi
prin
aerul greu
fără dungi
ditirambi
şi seu

Mic poem

valurile. marea e-un combinezon
mâna ta mică în mâna mea mare. aerul e-o placentă.
zilele-s nişte dropsuri acoperite cu un strat de zahăr cristalizat.

faleza. până când eşti mai singur decât un clitoris, ca un pârâu de miau. până atunci.

la 5 ani ai vrut să prinzi un val. te întorceai din somn. veneai.

Elegie

fiecare zi la fel. verdele ierbii. aerul ca o perdea de damasc greu.
cupele de îngheţată, cerul – o stâncă albastră pe coastele Indiei.

stai în fotoliu, televizorul pornit, jaluzelele trase – eşti ca un negustor hindustan în Bombay. după amiază – săgeţi desenate cu creta pe asfalt. maşini urcând geosinclinale.
ghidoane.

fasoane. intenţii ascunse. neuronul se desprinde de neuroni. leagăne goale.

ziua banală ca un teatru radiofonic. chipul – o mască de latex. secundele trec ca nişte herghelii sub apă. stai în fotoliu.

cafeaua mai amară. arome între limbă şi cerul gurii. totul e groaznic ca un seppuku.
ca un seppuku.

Domnul L.

    Într-un oarecare oraş X, cu câteva mii de locuitori, situat la 41 - 51° latitudine nordică, deci cu o climă temperată, cu influenţe maritime, pe o stradă oarecare dintr-un cartier oarecare, a murit domnul L.(îi vom spune aşa deoarece a dorit să-şi păstreze anonimatul). Domnul L. era o persoană dificilă. Murise subit, în nişte condiţii suspecte – urma să se facă autopsia.
    În oraşul X, de câteva luni, se întâmplau nişte lucruri bizare. O femeie de la marginea oraşului semnalase prezenţa unor fantome în locuinţa ei. Se făcuseră cercetări, unii spuneau că pe terenul pe care a fost construită casa ar fi fost în trecut un cimitir sau că în acel imobil fusese omorâtă cu cruzime o adolescentă, acum câţiva ani.
    Domnul L. murise la 45 de ani.Trupul mortului a fost spălat cu apă curată, a fost stropit cu aghiasma şi îmbrăcat în haine noi, a fost pus în sicriu cu privirea spre răsărit.
    Pe piept i s-a aşezat o icoană sfinţită, mâinile au fost încrucişate pe piept (dreapta peste stânga). Trupul a fost acoperit apoi cu o pânză albă iar la căpătâi i s-a aşezat sfeşnicul. Deasupra uşii de la intrarea în casă s-a aşezat o pânză neagră.
    La două săptămâni după înmormântare, s-a întâmplat ceva straniu. O femeie l-a văzut pe domnul L. dând târcoale casei. S-au făcut tot felul de slujbe religioase, familia a chemat clarvăzători, vraci, dar într-o zi, fiica cea mare l-a văzut de pe plajă pe tatăl ei, dându-se cu skate-board-ul pe suprafaţa mării.
   

Kim - Rudyard Kipling

    Rudyard Kipling (n.30 decembrie 1865 – d. 18 ianuarie 1936) a fost poet şi prozator britanic, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1907. Este celebru prin povestirile sale pentru copii din „Cartea junglei” şi pentru romanul „Kim”.

    Kipling e unul din cei mai renumiţi scriitori britanici. Povestirile sale au fost lăudate de scriitori diferiţi, ca Paul Anderson, Jorge Luis Borges şi George Orwell.

    În romanul „Kim” este vorba despre un copil indian, fiul unei metise – care a murit de lepră la Ferozepore şi al sergentului Kimball O’Hara, din regimentul irlandez Maverik. Cum ambii părinţi erau morţi, Kim se afla în grija unei mătuşe. Destinul lui s-a schimbat la apariţia bătrânului lama tibetan. Kim a ales să-i fie ucenic, să-l urmeze în căutarea „râului sfânt”, care avea puterea de-a purifica oamenii, de-ai spăla de păcate. Bătrânul lama venise în India în căutarea acestui râu şi se oprise în faţa casei minunilor din Lahore.

    Cum se afla într-o castă superioară celorlalţi copii, Kim îşi permitea, de pildă, să le vorbească urât poliţiştilor care-i atrăgeau atenţia: „Tacă-ţi fleanca! Bufniţă!” le răspundea sau să-l dea jos de pe tunul Zam Zammah pe fiul marelui negustor hindustan Lala Dinatah. Era crud şi cu prietenii lui: „ – Fir-ar să fie! Lasă-mă şi pe mine să urc! striga Abdulah, cocoţându-se pe roţile lui Zam Zammah. – Taică-tău e plăcintar şi maică-ta învârteşte tigaia striga Kim cât îl ţinea gura. Musulmanii şi-au luat adio de la Zam Zammah cu mult timp în urmă.”

Kim, împreună cu lama, au dormit într-o noapte la sahib Lurgan. Acesta avea un fiu, invidios din fire şi răutăcios. Când a văzut că tatăl său îi acordă mai multă atenţie lui Kim – mânat de-o gelozie foarte puternică, a cumpărat din banii de dulciuri arsenic şi a încercat să-l otrăvească pe sahib. A fost pedepsit de către tatăl său – care a scăpat ca prin minune – să stea o zi întreagă în spatele unei stive de covoare.

    Mai târziu, Kim a fost înrolat în regimentul Maverik şi a trebuit să se despartă de lama. A fost obligat să meargă la şcoala Sf. Xavier. După puţin timp, a renunţat la şcoală – i-a trimis o scrisoare lui Mahbub Ali,  care l-a ajutat să scape din regiment. După ce l-a reîntâlnit pe lama, au mers amândoi în munţi. Acolo, lama a fost lovit cu palma de un rus. Kim l-a apărat, lovindu-l puternic cu pumnul pe agresor.

    După ce găsesc râul, se întâmplă ceva neprevăzut cu sufletul lui lama.

Prozopoem

Soarele e un boşiman auni-khomani trăgând de pe deal o ploaie de săgeţi otrăvite.
Sunt singur ca o cartuşieră. Cerul – un glonţ de 5,6mm Ex 25.
Văd două femei vorbind pe o bancă. Una are părul scurt, faţa zbârcită, aspectul onctuos. Poartă o bluză cu floricele. Ţipă foarte tare. Are vocea ascuţită, de hienă.
Cealaltă ascultă, aprobă spusele interlocutoarei ei.
Mai încolo, văd un bărbat cu faţa turtită, ochii mici, de bursuc. Are privire de iac rătăcit. Ţine un copil de mână.
În spatele lui e-o femeie cu chipul deformat. Zâmbeşte, dezvăluindu-şi puţinii dinţi.
Prin tufele de-un verde neted, aleargă un pisic.
Când mă vede îndreptându-mă spre el, fuge, se ascunde într-o grădină.
Gândurile-mi sunt fluide. Ochii – de onix. Încet, se înserează. Seara-i o grenadă.
Luna – un periscop.
Întunericul e cald şi umed.
Intru în casă.

Scurtă povestire

    La 8 ani erai slab şi afurisit, urai toate zilele din săptămână, în special weekend-ul, zilele călduroase de iulie şi zilele când mergeai în luncă
    Aveai şi o bicicletă, cu care ai căzut de câteva ori – te dureau şi glandele genitale de la şa – un titirez şi o minge de cauciuc.
    Aveai părul negru, ca un morman de antracit, faţa de hârtie imaculată, ochii – nişte schije de onix.
    Mai târziu, la 11 ani dimineţile ţi se păreau inutile, ca nişte disfuncţii erectile. Erai ca un rajah în Peshawar.
    Ochii ţi se deschideau, ca nişte opale galbene. Ploaia era o AK47.
    Îţi plăceau toate mirosurile, de la mirosul de var, la cel de igrasie sau bălegar proaspăt, la cel de subraţ transpirat sau iarbă tăiată.
    Dar cel mai mult îţi plăcea mirosul de benzină. De aceea, de fiecare dată când mergeai la benzinărie, încercai să tragi cât mai mult aer în piept. Mirosul îţi gâdila sinusurile.
    Îţi plăcea să stai în şifonier. Te ghemuiai într-un colţ şi te gândeai la ceva anume. Simţeai mirosul de naftalină.
    Uneori te ascundeai sub pat, adormeai acolo, praful îţi intra în nări. Strănutai.

Cărţile care ne-au făcut oameni - Dan C. Mihăilescu

    Dan C. Mihăilescu este critic şi istoric literar. Obţine premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Perspective eminesciene”. Din anul 2000 este realizatorul emisiunii „Omul care aduce cartea” la ProTv. Este editorul volumului „Cărţile care ne-au făcut oameni”, apărut în 2010.

    Cartea de faţă cuprinde mai mulţi autori – figuri importante ale spaţiului cultural românesc, cum ar fi: Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Ion Vianu şi mulţi alţii care povestesc primele lor întâlniri cu cărţile şi formarea lor ca cititori.

    Mircea Cărtărescu spune că depăşind cititul către lectură, faci pasul de la zidar la arhitect. „ Citind genuin, cum o fac copiii, adolescenţii şi majoritatea adulţilor, eşti asemenea unui turist care, fără nici un ghid, intră într-o biserică barocă. Admiră – sau i se pare că admiră – ici un detaliu de sculptură în porfir, colo o broderie din lemn aurit. Un sfânt militar în armură sclipitoare şi cu un steag atârnat de lance. O madonă înlăcrimată. Nişte „entrelacs” dăltuite în lemn de nuc pe lambriurile din naos. O boltă uriaşă, pictată cu o alegorie obscură. Dar în absenţa unei vieţi deja în cultură, în lipsa unei simbolistici primare legate de creştinism, a unor cunoştinţe de istorie, arhitectură, inginerie chiar, nu vei putea avea niciodată percepţia ansamblului religios şi artistic al acestei biserici”

    Cărtărescu mai spune că treptat, „ajungi să nu mai citeşti cărţi, ci grupuri de cărţi – apoi grupuri de grupuri de cărţi” – nu mai citeşti la întâmplare.

    Ana Blandiana spune că scrisul este fratele mai mic al lecturii. Când ea s-a îmbolnăvit de scarlatină, doctorul a fost rugat de părinţi să-i spună că boala este urmarea excesului de lectură.

    Andrei Pleşu mărturiseşte că, în perioada liceului, citea piese de teatru, jucând uneori, cu voce tare, toate rolurile câte unei piese.

    Spune şi: „Nu poţi face sugestii de lectură decât celor pe care îi cunoşti, cărora le ştii felul, tulburările, căutările şi apetiturile. Fiecare vârstă îşi are ţesătura ei, fiecare individ uman are o chimie interioară care nu se poate sistematiza. În consecinţă, a recomanda o carte e un act de maximă răspundere şi de mare intimitate. Solemnităţile pedagogice, ca şi neglijenţa frivolă, pot strica minţi, caractere şi vieţi. E preferabil, prin urmare,să nu te pronunţi decât când cel care te întreabă e, pentru tine, o carte deschisă.”

    Ştefan Câlţia are momente plastice: „Citeam ierburile caligrafiate în violetul apusului şi luceafărul echilibra palid cerul pe care culorile curgeau în nesfârşite acuarele.”

    Gabriel Liiceanu mărturiseşte că, atunci când era copil, tindea să facă în exces tot ce-i plăcea. Cititul era singurul exces pentru care nu era pedepsit.

    Jules Verne i-a deschis mintea „către ideea de pluritate a lumilor.” Apoi i-a căzut în mână „Cuore. Inimă de copil”, la care a plâns atât de tare, încât nu mai putea vedea literele din cauza lacrimilor.

    Spune că: „...cititul între 8 şi 14 ani este echivalentul deprinderii vânatului la feline.”

    Uitându-se la cele două liste de recomandări de lectură primite de la Constantin Noica, găseşte „...ceva maniacal în ele, ceva cu adevărat dur şi crud, născut dintr-o mentalitate de antrenor care-şi urmăreşte elevul cu cronometrul şi, de dragul performanţei pure, ucide în el principiul plăcerii”.

La 30°C

aerul e-un vârf de săgeată
în jur – fluxuri de căldură

cald ca în vechea Ajaib Cher
printre statui ale lui Bhodisat
străzile se transformă în nişte cârpe

noi – nişte pisoi într-o cutie de pantofi

mâna ta transpiră în mâna mea
ai şolduri elastice
sâni
(eşti) complicată ca dialectul U Tsang

cerul e-o jucărie mecanică cumpărată de la un rajah
lumina cade peste parbrize
cade
ca o ploaie de săgeţi otrăvite

căldura-i o gleznă
cald ca într-o cizmărie
la 30°C

Şoareci şi oameni - John Steinbeck

   John Ernst Steinbeck s-a născut pe „7 februarie 1902 la Salinas, California. Tatăl său, de origine germană, era administratorul unei mori, iar mama sa – de origine irlandeză, învăţătoare. Ceilalţi copii ai familiei Steinbeck au fost Esther, Eliyabeth şi Mary.
     Casa părintească era plină de cărţi: autorii preferaţi ai lui John Steinbeck erau Mark Twain şi Jack London.
   A frecventat şcolile publice şi liceul din Salinas apoi a studiat la universitatea Stanford.
A scris prima dată pentru El Gabilan, ziarul liceului. A  publicata primele povestiri în revista : „The Stanford Spectator”.
Din „Biblioteca John Steinbeck” fac parte cărţile: „Cartierul Tortilla”; „Nopţi fără lună”; „Perla”; „Jurnal rusesc”; „Joia dulce” şi „Eu şi Charlie descoperim America”.
    În cartea „Şoareci şi oameni” personajele principale sunt George şi Lennie. Paradoxal este că ei, deşi au personalităţi diametral opuse, reuşesc să coabiteze şi se completează.
George e un tip raţional, superior lui Lennie în ceea ce priveşte capacităţile intelectuale, dar mult inferior în ceea ce priveşte fizicul. Lennie are doar forţă brută – nu e capabil să raţioneze sau să ia decizii singur – poate doar dă muncească, să respecte ordine.
George, deşi uneori dă dovadă de ingeniozitate – nu poate munci şi nu se poate apăra de eventuali răufăcători fără Lennie. La fel, Lennie, deşi are o forţă remarcabilă, nu ar putea lua decizii în momentele  cruciale ale vieţii sale fără George.
    Într-un fragment, Lennie îi mângâie părul lui Alice, soţia lui Curley, boxer la categoria pană şi fiul şefului fermei. Lennie dă dovadă de aceiaşi încrâncenare de care dă mereu dovadă în momentele grele: Alice se zbate şi ţipă fiindcă Lennie refuză să ia mâna de pe părul ei. Pentru a o face să tacă, Lennie îi astupă gura cu mâna – numai că, din cauza forţei sale remarcabile, îi rupe gâtul şi o omoară.
    Lennie sfârşeşte prin a fi împuşcat de către George. El, de altfel, din cauza stângăciei a omorât toate fiinţele pe care le-a îndrăgit – mai întâi şoarecii, apoi căţelul şi pe urmă Alice.
    Cartea se remarcă şi prin momente lirice, cum ar fi: „...râul Salinas vine de se lipeşte de coasta dealului şi curge verde şi adânc... De o parte a râului, coastele aurii ale dealului suie unduind până la înălţimile stâncoase ale munţilor Gabilan”

Inventar

     La nouă ani aveam o minge galbenă de cauciuc, cumpărată de la magazinul de-unde luam şi ascuţitori, gume, caramele – câteodată covrigi, din ăia tari, vechi. Când era vremea mai bună, ieşeam cu mingea de cauciuc, o băteam de asfalt, până mă plictiseam şi mă aşezam pe ea.

    După ce s-a spart, am primit un roboţel pe care l-am demontat şi n-am mai reuşit să-l asamblez – până l-am aruncat. Aveam şi-o răţuşcă de plastic, când făceam baie, plutea în cada plină, o sfârlează, un skateboard (pe care-l mai am încă) şi-o bomboană pe care-am uitat-o în buzunarul pantalonilor. Da!

Pe mal

Mâna ta în mâna mea, 
în iarbă,
în jur – măselariţe, ciulini.

Ochii tăi,
sânii tăi,
râsul tău,

tolăniţi printre buruieni şi ierburi de leac
suntem ca două şopârle într-un pachet de ţigări.

În jur – chirpic peste chirpic,
păşunea,
cirezile,
deasupra – norii,
cerul,
o lumină piezişă,
da!

În noaptea cu recolte de glasuri

sunt zeul multietajat al ploii
arborescente statistici
cortegii de cămile sub apă

dioptrii
butoanele circulare
se schimbă la faţă

sunt zeul multietajat al ploii
paşnic ca un slash
ca un Mozart pneumatic

dorinţi, vise – nişte bucăţi de ziare

sunt zeul multietajat al ploii
în noapte recolte de glasuri
triburi
zei multietajaţi/multiplicaţi/multicolori
zei

Poem

mai singur decât un cadran de ceas fără timp
sunt un fort al neputinţei
când iubirea nu mai e decât o cartelă SIM
printre hergheliile de calcule ale nopţii

ce trist să fii

o irealitate/în adâncul fiecărui lucru incomod din jur
înoată un peşte

da
ce trist să fii
în noaptea de lalele putrezite

Piticul roşu - Michel Tournier

Michel Tournier (n.19 decembrie 1924) este un scriitor francez. A câştigat premii importante, cum ar fi „Grand Prix du roman a l Academie francais” şi „Goncourt Prix”.

    Prozele lui Tournier se caracterizează prin personaje bizare, unele cu anomalii fizice, altele cu pasiuni neobişnuite. Toate legile naturii sunt răsturnate în povestirile fantastice ale lui Tournier.

    De exemplu, în prima proză din volumul „Piticul roşu”, autorul îl descrie pe Adam ca pe un personaj androgin:

     „Avea sâni de femeie.

    Mai jos de pântec, un sex de băiat.

    Iar între picioare, o găurică de fată.

    Era chiar destul de comod:când mergea, îşi punea sexul de băiat în găurica de fată.”

    La fel şi în proza „Piticul roşu”, face dintr-un personaj caraghios de scund, care oficiază divorţuri – slujbă care i se potriveşte din cauza invidiei sale faţă de cuplurile fericite – un criminal cu sânge rece. În proza „Tristan Vox”, de asemenea, e vorba despre un prezentator de emisiuni de radio, nevoit să-şi ascundă identitatea.

    Povestirea „Fata şi moartea” o are ca protagonistă pe Melanie, o fată cu pasiuni ciudate. La şcoală, i-a uimit pe colegii ei prin povestirea pe care i-a predat-o învăţătoarei.

    „Familia s-a adunat întristată în jurul patului unde zăcea trupul bunicii, şi nimeni n-a alergat râzând să se adăpostească în hambar, nimeni nu şi-a îndreptat pieptănătura în faţa unei oglinjoare din salon, nimeni n-a aprins focul ca să-şi usuce hainele ude care prin urmare n-au scos aburi în faţa căminului ca blana unui cal asudat. Bunica plecase, singură – singurică, lăsând pe toată lumea acasă.”

    Melanie manifesta o curiozitate aproape morbidă pentru toate personajele condamnate la moarte.

    Autorul exemplifică foarte bine pasiunea lui Melanie:

    „Ca toţi copiii, întâlnise şi ea misterul morţii. De la început, însă, el îmbrăcase în ochii ei două aspecte foarte diferite. Cadavrele de animale pe care le văzuse erau în general umflate, descompuse şi năclăite de scursori purulente. Fiinţa redusă la ultimele ei avataruri îşi mărturisea brutal putreziciunea funciară. Dimpotrivă, insectele moarte deveneau uşoare, se spiritualizau, dobândeau în mod spontan eternitatea aeriană şi pură a mumiilor. Şi nu doar insectele: căutând prin hambar, Melanie găsise un şoarece şi o păsărică la fel de uscate, purificate, reduse la propria-le esenţă: moartea cea bună”.

    Melanie a fost dezvirginată cu cruzime pe un morman de antracit.

    La final, ea a plănuit să se sinucidă, în urma unor suferinţe.

    În proza „Tupik”, e vorba despre un băiat care are probleme cu obiceiurile urinare. El se obişnuise să urineze stând pe vine, ca o fetiţă. De aceea, urina pe ascuns.

    Într-o zi, în scuar, a vrut să imite un câine care urinase pe un stâlp. Când mama sa l-a văzut în poziţia aceea ciudată, i-a dat o palmă, întrebându-l: „Ai înnebunit de tot?”.

    Când mergea la toaleta publică, căuta să intre în cabina femeilor, însă fusese luat în vizor de supraveghetoare. De atunci, a început să urineze prin somn – în pat. Mama sa l-a ameninţat că o să cheme chirurgul, să-i taie robinetul.

    În scurt timp, obiceiul acesta a lui Tupik a încetat. În timp ce mama băiatului vorbea cu guvernanta chiar despre acest fapt, Tupik a venit în faţa lor. Şi-a dat jos pantalonii şi a apropiat briciul de puţa lui de copil.

Ce poţi face cu un balon de săpun

- dacă ai două baloane, le poţi căsători;
- poţi să cronometrezi cât timp rezistă fără să se spargă;
- poţi să-l strigi şi să aştepţi să-ţi răspundă;
- poţi să-i vorbeşti, să i te confesezi;
- poţi să-ţi pui câinele să-l aducă în gură;
- poţi să-i pui un nume, să-i faci buletin;
- poţi să-i cânţi o serenadă;
- poţi să ghiceşti în el, ca într-un glob de cristal;
- poţi să-i spui un secret;
- poţi să te strâmbi la el, să-i arăţi limba;
- poţi să inventezi un automobil ce merge cu baloane de săpun;
- poţi să-l îneci în marea neagră;
- poţi să-l săruţi din vârful buzelor;
- poţi să-l saluţi cu mâna în timp ce se ridică, să fluturi o batistă ca la decolarea unui avion;
- poţi să-l vinzi în piaţă, pe 5 lei;
- poţi să pui pe numele lui o proprietate;

Întâmplare banală cu o perdea de nouri gri

Soarele părea un copil indian suit pe ţeava unui tun Zam Zammah.
Erau peştişori sub apele nămoloase,
libelulele la vânătoare,
cerul – lama tibetan în provincia Punjab.
Culegeam buruieni şi maci sălbatici, mentă sălbatică.

Mă întindeam în iarbă,
respiram aerul curat ca într-un coridor de verdeaţă,

chipul meu era o mască albă de fildeş.

Lunca avea sol din aluviuni.
Eu aruncam pietre în apă,
speriam peştişorii – colo – o broască.

Încet – încet soarele se acoperea cu o perdea de nori,
lumina slab ca un bec de 30 W,
atât.

 

Poem cu absenţă

absenţa/ceaţă galben-albăstruie/
atâtea glasuri/atâtea cămăşi de sunete/
vorbe/până când eşti singur/
printre himerele albe/ale nopţii/
până când eşti singur – bucată
de săpun/mai singur decât un
pick-up pentru reproducerea/
sunetelor înregistrate pe un disc/
viaţa e un cod de bare/e-un
glonte de oţel/până când seva
urcă în vinele nopţii/până când
devii un lan de ovăz/o bilă de
fildeş în noapte/da/totul e-un
abis confuz/e-o absenţă/

când dragostea/nu mai e
decât o moluscă/şi eşti
singur/da/eşti singur
aidoma unui dig/o noapte
de eprubete/de gesturi/o
noapte – pălărie de fetru/
întunericul ia forma unui sfert
de om care aşteaptă/sunt un
homar care încă visează/marea

era o absenţă/luase
forma ta/avea cerceii
tăi/tu - herghelie

Atât de singur

creierul meu e-un spongier
gestul alunecă din centrul motor
pe toboganul neuronilor

iubirea e fetusul tău
e flagelul unui protozoar
tu – misterioasă/păpuşă Matrioska

cum treceai.

pentru tine am înghiţit o coardă de alpinist
am aşteptat să mă transform în organism unicelular

am aşteptat/am devenit atât de singur – spermatozoid

atât de singur

Seară de 20 iunie

Era cald şi întuneric ca în placenta unei vicune.
Camera avea un aer bizar, de şifonier în care te ghemuieşti,
te gândeşti intens la ceva anume. Îţi place mirosul de naftalină
al hainelor.

Era cald ca într-o cizmărie în care miroase plăcut a prenadez.
Mirosul îţi intră în nări, îţi gâdilă sinusurile.

Ferestrele erau nişte ochiuri de apă. Tu – o moluscă. Transpirai.
Erai ca un pescăruş prins într-o colivie.

Tăcerea suna ca o orchestră, ca marşul funebru al lui Chopin.

Era cald, aerul era ca o pătură roz, scămoşată. Şi era întuneric
ca într-un vortex.

(ce trist să fii om de zăpadă)

dragostea
e-un peşte guppy înotând în serotonină/e-un
acid azotic înroşind hârtia albastră de
turnesol – timpul

doar timpul/o himeră/o
fantasmă

evenimentele se succed/nişte focuri
de armă/

se succed

şi fiecare înserare la fel/o ţesătură
subţire şi moale

tu – la fel de enigmatică –
amintire în bulbul rahidian
al lui Papini/

(creierul meu se transformă încet în tardigrad)

- ce trist să fii om de zăpadă -

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis

    Nikos Kazantzakis (n.1883 – d.1957) a fost cel mai tradus scriitor grec al secolului XX. A scris de-a lungul vieţii sale poeme, romane, eseuri şi cărţi de călătorii, fiind nominalizat de câteva ori la premiul Nobel. Pe lângă romanul „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas” a scris şi alte romane de referinţă, anume: „Hristos răstignit a doua oară” şi „Ultima tentaţie a lui Hristos”. La începutul cărţii de faţă, autorul mărturiseşte: „...dacă aş vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aş reţine poate vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche şi Zorbas.
    Primul a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul, Bergson m-a scăpat de impasurile filozofice ce mă torturaseră în prima tinereţe; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranţa în mândrie; Zorbas m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte.
    De-ar fi să aleg azi un îndrumător spiritual, un „guru” cum îl numesc indienii, „Bătrânul” cum îi zic călugării de la Sfântul Munte, cu siguranţă că pe Zorbas l-aş alege fără a sta pe gânduri.”
    Zorbas avea puterea „de a vedea mereu pentru prima oară totul şi de a conferi feciorie eternelor elemente cotidiene”
    Ceea ce impresionează este modul lui Zorbas de a aborda o problemă şi de a privi moartea, cu o doză de amuzament şi ironie:
    „ – Ce stau şi-mi îndrugă mie că bătrâneţea ar linişti omul? Că i se potoleşte, cică, vlaga, vede Moartea cu coasa, întinde gâtul şi zice: „Taie-mi-l, să mă fac sfânt”? Eu, unu, îţi spun drept, cu cât îmbătrânesc, sunt mai sălbatic. Nu mă dau bătut cu una, cu două, vreau să-i vin lumii de hac.”
    Autorul împreună cu Zorbas voiau să construiască un teleferic, să aducă buşteni de la pădure şi să înfiinţeze o fabrică de prelucrare a lemnului, cu banii câştigaţi să închirieze o corabie cu care să plece pe mare, să exploreze lumea. Zorbas spunea la un moment dat: „Să mă ierţi, stăpâne, spuse, da eu semăn leit cu bunică-miu, căpitan Alexis, Dumnezeu să-l odihnească! Avea o sută de ani şi stătea în asfinţit în prag şi i se scurgeau ochii după codanele ce se duceau la fântână. Privirea i se înceţoşase, nu mai desluşea bine. Aşa că le striga fetelor: „Care eşti, fă? Lenio a lui Mavradonis” iar lacrimile îi şiroiau pe obraji. „De ce plângi, bunicule?”îl întrebai într-o zi. - Ei, mă, băiete, cum să nu plâng când ştiu c-o să dau ortu popii şi las în urmă aşa mândreţe de fete”
    Cartea se remarcă şi prin momente lirice: „Ca şi cum sufletul tău, aidoma unui fluture, şi-ar umezi aripile şi s-ar cufunda în ţărână.

***

    Zorbas dansează pentru a se descărca de o emoţie puternică, mai ales când are un necaz. De exemplu, prima dată a dansat la înmormântarea fiului său de trei ani, încât rudele l-au crezut nebun. A dansat şi când a aflat că fiica sa are un copil nelegitim cu un alt băiat din sat sau când a murit Nuşa, iubita lui slovacă.
    Autorul descrie astfel dansul lui Zorbas: „...bătea din palme, râdea, făcea salturi în aer, cădea cu genunchii îndoiţi şi ţâşnea din nou în aer, parcă încercând cu înverşunare să răstoarne legile naturii, să prindă aripi şi să zboare. Simţeai cum în acest trup măcinat şi tăbăcit de ani sufletul se luptă să prindă carnea şi să se năpustească împreună cu ea ca un bolid, în întuneric. Sufletul îi împingea trupul, ca o coardă în aer, dar acesta cădea, nu rezista mult, îi făcea din nou vânt, nemilos, acum puţin mai sus, dar trunchiul recădea gâfâind.
    Zorbas îşi înălţa sprâncenele, pe faţa lui se aşternuse îngrijorarea. Nu mai chiuia, scrâşnind din dinţi, Zorbas se lupta să atingă imposibilul.”
    El a dansat şi când a aflat că lignitul nu e decât pretextul pentru a veni în Creta sau când construcţia telefericului, necesară înfiinţării unei fabrici de prelucrare a lemnului, a eşuat.

Ziua alunecă

- ca un copil pe tobogan în parcul de distracţii;

- ca o banchiză în marea limpede;

- pe balustradă, ca un copil;

- ca un gând pe toboganul unei sinapse;

- ca o picătură de apă pe geam;

- ca o bucată de săpun în baie;

- ca o lacrimă pe obrazul tău;

- pe mare, ca o corabie cu pânze;

- pluteşte în ceaşca de ceai, ca un cub de zahăr;

- ca o piatră pe cresta muntelui Everest;

- ca un surfer pe valurile mării;

- derapează ca un autovehicul pe gheaţă;

- ca o picătură de apă pe faianţa din baie;

- lasă bale pe frunze, ca un melc;

- ca un sunet prin laringele unei privighetori;

- ca o picătură de sudoare de pe fruntea ta;

- deraiază de pe şine, ca un tren;

- ca o picătură de sânge din vârful unui paloş;

Nepoem

Mintea mea – prepuţ de bătrân cu proteză dentară,

producătoare de idei inepte rătăcite în bulbul rahidian.

Nu mai am celule neuronale,

toate au murit, am privirea de câine bătut,

sunt un balon de piele rozalie,

neimportant –vierme parazit în intestinul tău subţire,

sunt Piticul Roşu al lui Tournier,

o bucată de săpun sunt,

microb de febră tifoidă.

Sunt un păduche, da!

Sunt un păduche,

un oxiur

şi poemul ăsta e rezultat din excreţia minţii mele inepte, constipate,

da!