Eşti Kamuanga,

boşiman auni-khomani. ai capul rotund chel ochii mici nasul mare.

eşti şeful tribului. în spatele tău grupul de bărbaţi, femei şi copii cântă, merge printre arbori.

unii scormonesc pământul, caută insecte.

Mo sapă la rădăcina unui arbore.

Nkah aleargă după un şoarece.

îi aştepţi. strângi crengi şi frunze, vă aşezaţi în jurul focului.

un copil a prins un păianjen. i-l iei, îl ţii în foc 30 de secunde, i-l dai.

mănâncă mai întâi picioarele apoi trunchiul.

altul ţine capul unui vierme viu în gură.

Nkah îţi dă şoarecele. îl ţii în foc, îl împarţi.

simţi o mişcare în arborii din apropiere.

pregăteşti săgeţile otrăvite. încordezi arcul dar renunţi în ultima clipă.

nu se mai aude nimic.

Gwi se ridică. nimereşte un kalapo cu săgeata.

îl tranşezi, carnea de kalapo e aţoasă,

încerci să-ţi cureţi dinţii cu unghiile.

după două ore în care aţi mâncat, cântat şi povestit, stingeţi focul. plecaţi.

ajungi lângă un desiş.

auzi o mişcare te afunzi în el.

ceilalţi te aşteaptă la margine.

te întorci trist, cu o săgeată care-ţi intră prin spate iese prin piept.

o mângâi. o priveşti.

Erestun

erestun e un tip scund şi palid. are 22 de ani şi 1.64 înălţime. privirea de viţel melancolic. e vânzător la un fastfood din baku. e un tip tăcut. când vorbeşte face un efort deosebit. limba îi şovăie printre cuvinte, gura i se umple de salivă. nu e capabil să spună mai mult de cinci cuvinte unul după altul. e student la facultatea de inginerie electrică şi ştiinţe. e bolnăvicios. se îmbolnăveşte în fiecare sezon toamnăiarnă şi se vindecă greu. are şi un stomac sensibil. face indigestie din două în două săptămâni.

erestun se trage din stirpea hesenovilor. are doi fraţi: aqil şi aqsin şi o verişoară pe nume gunik m-ova. tatăl lui e proprietarul unei firme de cuţite&furculiţe. îl cheamă seymur hesenov. bunicul lui erestun a luptat în războiul ameanoazer. străbunicul s-a născut şi a trăit în iran.

în copilărie erestun a fost suspectat de homosexualitate. unii încă au suspiciuni în privinţa orientării lui sexuale.colegii au râs de el, l-au bătut cu regularitate pe perioada şcolii, pentru că era slab, incapabil să lovească pe cineva. ciudat e că nimănui din istoria recentă a familiei hesenov nu i s-a întâmplat asta. toţi din familie sunt scunzi, dar au pieptul lat şi sunt luptători înnăscuți. erestun e anemic. mulţi au presupus că nu se trage din familia hesenov. părinţii au făcut unele cercetări şi au aflat că erestun seamănă cu străbunicul bunicului lui, un bărbat care a trăit în URSS în Nagorno-Karabah şi care la 51 de ani conducea o grupare mafiotă. el a fost singurul din familia hesenov care a chelit după 30 de ani. a fost homosexual până la 16 ani, după care s-a schimbat total. s-a înrolat în armată şi a devenit mai puternic decât toţi copiii care-l băteau, s-a îngrăşat. a căpătat o înfăţişare impunătoare.

însă erestun se degradează pe zi ce trece, tot mai mulţi viruşi îşi găsesc sălaşul în corpul lui, intră şi ies din el ca dintr-un magazin sau o farmacie. faţa lui devine din ce în ce mai palidă. ochii mai fără expresie. fastfood-ul la care lucrează e pe cale să dea faliment, nu va mai avea bani să plătească chiria şi studiile.

nu e un bun atlet. când avea 11 ani, s-a înscris la atletism. nu ducea la bun sfârşit nici unul dintre exerciţii, fie de mobilitate sau de alt tip. rămânea cu două sau trei ture în urmă la alergarea de rezistenţă.

e neîndemânatic. a fost la o şcoală de artă. a ales să ia cursuri de pictură. desenele lui erau informe, tuşe azvârlite peste tot, chiar şi prin colţurile foii. a fost dat afară după ce a răsturnat paharul cu apă murdară pe lucrarea unui coleg. era al cincilea incident de acest fel.

erestun e un om ciudat. se îmbolnăveşte la fiecare sărbătoare, fie Ashura sau Aid as-Saghir. mereu îşi rupe mâna sau are un accident de genul ăsta în Luna Pelerinajului. face indigestie de Al-Mawlid an-Nabawi.
familia lui îl susţine pe İlham Heydər oğlu Əliyev. el e împotriva lui. ţine să aibă păreri opuse rudelor sau persoanelor apropiate. e aproape un instinct, un automatism.

în copilărie, pe la 13-14 ani, visa să joace fotbal pentru naţională. visa că azerbaidjanul câştigă campionatul mondial şi că el dă golul decisiv, în ultimul minut, împotriva spaniei sau braziliei.
nu a putut marca niciun gol la antrenamente. din prima zi a fost pus portar. a luat autogol printre picioare dintr-o pasă a unui coechipier. se speria de minge. antrenorul l-a pus să aducă balonul din afara terenului când e cazul, iar în rest să stea pe bancă şi să privească jocul.
de atunci nu a mai practicat nici un sport.

la 14 ani a făcut parte din corul şcolii. a învăţat să cânte la vioară. s-a descurcat bine la repetiţii. i s-a rupt arcuşul în timpul spectacolului. nu avea o vioară pe măsura lui, avea una care aproape îl întrecea în înălţime. ăsta era un motiv de haz pentru colegii lui.

erestun nu mănâncă deloc dimineaţa. un sandviş la prânz.
se trezeşte în fiecare noapte la 00.01 fără să sune ceasul, (e o funcţie specială a corpului său) şi mănâncă
până i se umple burta. mănâncă tot felul de preparate tradiţionale, la ocazii speciale chiar caviar.

de mic a dezvoltat talente deosebite. de pildă, putea să-şi susţină greutatea corpului în limbă.
crede că de asta nu poate vorbi fluent, pentru că limba lui are altă funcţie.
nimeni nu a ştiut până acum de abilitatea sa.
mama lui i-a intrat în cameră pe neaşteptate şi l-a prins stând în limbă. dintr-un punct de vedere, s-a liniştit. a aflat de ce erestun are limba aşa lată.

el a primit o ofertă să susţină spectacole de circ. oameni din toate colţurile lumii, azeri, armeni, iranieni, uzbeci, europeni, mauri chiar şi din Insulele Feroe au venit să-l vadă.

a devenit celebru.
un caucazian cu înfăţişare dubioasă l-a chemat şi i-a propus un pariu. să stea 24 de ore în limbă şi-i va da 55000 de dolari, iar dacă nu, erestun să plătească această sumă.
lui erestun i-a surâs ideea şi a acceptat. era o ocazie să-şi sporească considerabil veniturile.

a repetat zile întregi. a stat chiar 48 de ore în limbă. a căpătat încredere.
cum erestun e un om atipic, apropiaţii nu ştiu la ce să se aştepte.

foarte mulţi oameni s-au strâns în Baku.
erestun se pregăteşte, trage aer în piept şi se aşează în limbă.
secundele, orele trec, unii pleacă după cinci ore, alţii după zece, convinşi că el va reuşi. rămân doar câţiva azeri şi caucazianul cu înfăţişare dubioasă.
e în a 23 oră. mai rezistă încă jumătate de oră, încă un sfert. încă cinci minute. nu dă semne de oboseală. încă un minut. treizeci de secunde. 25. zece secunde. începe numărătoarea inversă.

cade după 23 de ore şi 59 de secunde de stat în limbă.

mesajul

    întinderea de apă bogată în halit presărată cu arhipelaguri, insule de toate formele - triunghiulare dreptunghiulare pătrate rombice, chiar în formă de bumerang sau zâmbet, se ridică în răstimpuri ca o creastă de clapon, în bătaia soarelui are culoarea penajului cabotin. făptura de pe mal, pectoralii becaţe, ochii albaştri umezi, pleoapa de jos fluturând în aer ca un hamac, seamănă din ce în ce mai puţin cu un om, are trupul chircit, mâinile i se mişcă asemeni drapelelor de pace, lacrimile-i curg din cauza vântului în tufişurile negre ale bărbii. învârte în faţa ochilor o sticlă cu toracele îngust şi umerii transparenţi în care a îndesat o hârtie galbenă A6, umedă, îndoită, zăcând ca o salamandră de grotă în ascunziş.

    numele lui e celino guevara, rudă îndepărtată cu revoluţionarul argentinian ernesto rafael guevara de la serna. prenumele lui derivă din latinescul caelino. s-a născut în oraşul rosario, oraşul natal al lui lionel messi. are treizeci de ani, însă arată de cincizeci. e slab şi osos, coatele înţeapă pielea şi marginile tricoului. are fruntea îngustă cu riduri neuniforme teşită în părţi ce inspiră neîncredere.

    locuieşte pe insulă de trei săptămâni, timp în care a urinat doar de 59 de ori, urina i-a devenit mai albă mai albă ca apa de la robinet iarna. s-a învăţat să mănânce mosmon, kumquat, kiwano, granadilla, cherimoya, degetele lui Bhuda, rambutan, pitahaya, salak, mangoosten, durian şi un fruct asemănător cu broccoli şi conopida, originar în munţii anzi.

    barba i-a crescut mai repede.
    tălpile au căpătat culoarea spinării unui animal preistoric.
    fizionomia i s-a schimbat, nasul parcă i s-a subţiat şi i s-a mărit, seamană acum cu preşedintele azerbaidjanului sau quatarului.
    de când a ajuns pe insulă, au trecut doar două avioane deasupra lui, a întrezărit abia un vapor. vederea îi era slăbită ca un şurub ruginit cu cap hexagonal M6.
    a învârtit încă o dată sticla prin faţa ochilor şi a aruncat-o în mare. spera să ajungă în mâinile cuiva care putea să-l ajute. sticla a plutit printre vapoare, şalupe, ferryboaturi şi a ajuns pe o altă insulă apropiată de republica Nagorno-Karabakh.

    un om jumătate azer jumătate armean, cu ochii alungiţi şi depărtaţi, a găsit sticla pe mal. a scos biletul din ea, l-a citit, l-a aruncat şi a folosit sticla să care apă.

Filip şi Matei Florian - Băiuţeii

Filip Florian (n.1968) este un jurnalist şi scriitor român care s-a afirmat pe plan naţional şi internaţional prin romanele sale, printre care "Degete mici" şi "Băiuţeii".
Matei Florian este fratele scriitorului Filip Florian. Au scris împreună romanul "Băiuţeii".

Într-un fragment din cartea de faţă, Andrei M., în vârstă de zece ani, într-o după amiază merge împreună cu Luigi la grădiniţă, unde fratele acestuia onora grupa mare. Pe drum, Luigi calcă în lăturile unui câine, îşi stropeşte bata pantalonilor şi tenişii albi. Mănâncă amândoi biscuiţi simpli, iar când se satură de gustul lor făinos, Andrei M propune să păstreze câţiva curaţi şi pe ceilalţi să îi ungă cu fecalele câinilor, să îi ungă până rahatul va semăna cu crema de la eugenii şi să-i împartă celor de la semiinternat. Sunt pe maidanul plin de buruieni, sub ferestrele laboratorului de biologie, iau lăturile îi vârful beţelor, le întind pe biscuiţi, le întind şi îi împart în stânga şi-n dreapta. O gospodină roşie ca racul, ca o murătură strigă la ei, îi înjură şi pleacă. Doar doi copii gustă din biscuiţii cu cremă, unul dintre ei e fiul gospodinei care tocmai a plecat. Ea strigă la el, aruncă-i că au căcat pe ei, însă el continuă să mănânce cu poftă, mai cere câţiva, mai cere, îi mănâncă pe toţi.

În alt fragment, autorul povesteşte cum mama lui, "cu pântecele ca o proră s-a grăbit să acosteze în portul acela agitat (Spitalul municipal) şi printre cheiuri s-a ivit un băieţel pe nume Mircea". Mircea îl chema şi pe bunicul lui. Amândoi erau pământii la faţă, unul din cauza cordonului ombilical care l-a încurcat la ieşirea din pântec, celălalt din cauza cancerului pulmonar. Copilul avea capul complet chel, de aceea a fost poreclit Gingis Han. Între ei a existat o relaţie specială. Cântau împreună: "bună ziua doamnă simaaaa te rog să-mi spui te rog să-mi spui unde-i latrinaaaa" sau îşi spuneau:" mi-aş dori o ceaţă groasă groasă de tot" celălalt întreba "de ce" iar primul îi răspundea:"ca să nu te vadă nimeni cum mă pupi în fund"

Notă: de-a lungul cărţii, între autori există oarecum un dialog, când unul face o afirmaţie, celălalt vine şi i-o temperează, ori îl contrazice.

te-am urmărit

am alergat
printre gnomi kobolzi
tranzistori
ca în koblenzian
sau kohol koine
ştrumfi cu strume
jucând scrabble
sau jurasice medii

cercul

o oglindă roşie îngustă, în formă de "ke", "puso" sau "corazon", privirea o minge de bowling rostogolindu-se pe suprafaţa plană sintetică, ochii deschişi ca nişte porţi de fier, oblic-depărtaţi, migdalaţi-alungiţi, faţa turtită ca pământul la poli în oglindă, ea adâncită în fotoliul stil marocan cu forme ample, spătarul şi braţele joase, de culoarea pielii mirosind a deodorant ieftin.
îşi dă buzele cu ruj roşu, gura ei seamănă cu un sâmbure ud, un drops de portocale.

din holul lung ca o traiectorie curbilinie vine alta, cu sânii tresăltând sub bluză ca nişte iezi saanen. se aşează pe podea, în cerc, apoi cea din fotoliu se ridică şi ea, execută o mişcare de translaţie şi se aşează lângă cealaltă. prima se apleacă şi îi spune ceva la ureche.

mesajul o amuză, îşi arată dantura ca o legătură de chei.
se apleacă şi ea spre următoarea. zăboveşte lângă urechea ei scoică.
felie de portocală, fălcile i se mişcă de parcă ar muşca din ea.

aceasta se apleacă spre urechea celei din partea dreaptă. îi şopteşte ceva, mesajul parcă se denaturează puţin, poposeşte mult în urechea ei.

ea le apleacă spre cea din partea cealaltă şi o muşcă de ureche, ca dintr-un măr.
mesajul se denaturează şi mai mult. devine încetîncet un sărut cu buza răsfrântă peste lobul urechii.

cercul, de tipul exînscris într-un poligon,format din treisprezece fete, se deformează şi el. fetele îşi încalecă buzele, se urcpă unele pe altele, uneia i se dezgoleşte umărul.

cea de-a doisprezecea se urcă pe cea de-a treisprezecea.
ultimele se sărută toate odată.

Scaunul

scaunul acesta are buletin
e crunt ca un peşte arici
înroşeşte şezutul
dă culoarea ambrei

scaunul e de lemn
întins ca podişul arabiei

negru ca un terra nova
cu aspectul coamei unui sambhur
unui apendice mobil şi contractil

dureri în zona piciorului stâng din faţă
semnalmente reumatism

are cnp
râde la bancuri
plânge la filme triste
recită poezii
fredonează

Edgar Allan Poe - Masca morţii roşii

Edgar Allan Poe 1809-1849 a fost un scriitor american. Baudelaire îl descria ca fiind "cel mai important scriitor al epocii".

în povestirea "masca morţii roşii" e vorba despre o molimă numită moartea roşie care devastează regatul prinţului Prospero. acesta se retrage împreună cu sfetnicii şi curtenii săi într-o abaţie fortificată, de frica molimei.

oamenilor din afara abaţiei le apar pete roşii pe piele, au sângerări abundente prin toţi porii şi dureri ascuţite. parcă poartă anatema ciumei.

apartamentul imperial are şapte saloane. încăperile sunt dispuse într-un fel atât de neregulat, încât privirii îi e imposibil să îmbrăţişeze mai mult de una odată. la dreapta şi la stânga, câte o fereastră gotică într-un coridor închis. ferestrele erau din sticlă colorată, culoarea variind după tonalităţile obiectelor din salonul în care se deschide.

peste tot domină fastul, grandoarea şi grotescul.
într-o zi prinţul a organizat un bal în salonul al treilea, cel mai mare, tapetat în verde.
după ce a mâncat şi băut împreună cu curtenii, a văzut pe coridoarele apartamentului o fiinţă ciudată. s-a repezit la ea, a ridicat pumnalul asupra ei. era moartea roşie.

în "prăbuşirea casei Usher" e vorba despre un bărbat bolnav care îi trimite o telegramă prietenului său prin care îi cere ajutorul să treacă peste problema lui.

avea o stare de apatie, o durere pe care nu a localizat-o.

prietenul lui a venit, i-a ţinut companie un timp în conacul familiei Usher. însă sora lui Richard usher a murit la scurt timp, acuzând dureri în piept. Richard Usher s-a degradat din toate punctele de vedere, atât fizic cât şi intelectual. a căpătat o paloare ciudată. ochii şi-au pierdut de tot expresia, luminile. pleoapele i s-au uscat şi faţa i s-a supt. avea o frică permanentă de ceva nedefinit

prietenul lui a plecat din casă, fiind sută la sută sigur că va muri.

în peretele casei a apărut o fisură care ţinea de la temelie până în streaşină.
într-o dimineaţă, casa s-a prăbuşit pe Richard Usher şi cadavrul surorii lui, neatins de o săptămână.

bunica lucreţia şi lingura de lapte

bunica lucreţia are mâinile păstrăvi pescuiţi cu baxmani
o lingură de lapte, spune: “vine avionu’, vine avionu”
limba-i flutură utriculă drapel subţire de parcă ţine sub ea o insectă fără elitre
şi sunetele sunt foşnete de celofan violet ca metilul
compus dintr-un atom de carbon şi trei de hidrogen
bunica lucreţia are pântecul salcie
se umflă se dezumflă la respiraţie ca un felinar pâlpâind
o broască un didon hystrix

bunica lucreţia ţine un copil pe genunchi
el îşi bălăngăne capul de forma pepenelui galben
cu gura sfârşind într-o cută plină de dezaprobare
are înfăţişarea stranie a unui drăcuşor kamagarini
umflându-şi cavitatea bucală ca un balon
şi resimţind în cerul gurii gustul laptelui din lingură
încercând să îl îndepărteze cu limba
se zbate urlă ca un clapon dă din mâini
şi nasul i se deformează e acum un liliac un foarfec

bunica lucreţia spune: “vine avionu’, vine avionu”
îndreaptă lingura spre gura lui el ţipă
urletul lui e un pui speriat într-un lan de porumb
în timp ce un boeing 77 se prăbuşeşte peste clădire

toţi trei coboară dâmbul, fac o grămăjoară din câteva frunze, le dau foc

     maidanul e dreptunghiular şi are aspectul mâncării de fasole uscată peste care s-a presărat pătrunjel verde. printre vegetaţiile ierboase mişună albine tribadiste şi trapeziste, crispide, ctenofore quolibeturi ale naturii. pământul are o nuanţă de portocaliu, întocmai ca spinările dunelor din sinai, iar atunci când vreun nor acoperă soarele, capătă tenta maronie a zahărului britanic. un cauciuc la baza unei movile multicolore de peturi, ambalaje articole vechi de îmbrăcăminte şi în vârf un şlap rupt, care a fost înainte albastru, iar acum are culoarea greieruluidetoamnă. un cârd de găini ciugulind şi alergând, defecând, cotcodăcind. pe dâmbul mic şi lin, de vreo cinci paşi se văd trei siluete omeneşti.
    unul are o vestă cârpită şi murdară, o barbă neîngrijită crescută neuniform, începând de după urechi şi terminându-se pe bărbia ce semăna cu o integrală curbilinie.
    ochiul gaura unui desfundă-tor clipind des, pleoapa de jos hamac prăfuit cortină fâlfâind descărcare electrică în arc de scurtă durată.
    obrajii hidoşi hidoşi ca fesele unui bătrân cu proteză dentara ce-şi administrează ginko biloba 120-180 mg/zi.
    tricoul rupt lăsând să se vadă un smoc rebel, slinos pe piept tufiş de machis sau gariga.
    gura mirosind la fel de respingător ca subraţul unei femei grase transpirate şi deasupra buzei o mustaţă vrabie de câmp.
    nişte şlapi asemănători cu cel din vârful movilei şi degete cu unghii înnegrite, pătrăţoase, cu colţuri atât de mari încât înţeapă marginea degetului de lângă.
    nasul cu vârful negru lat.
    lângă el, un băiat cu două dungi groase de jeg pe faţă până în apropierea sprâncenelor, unde se divid în braţe subţiri ca nişte vectori şi continuă în părull mesă din raionul canyonlands.
    blugii rupţi în genunchi dezvăluie două bucăţi de piele zbârcită şi marginile unei rotule precedate de quadricepsul femural.
    degetele îi sunt la fel de lungi, de noduroase.
    pieptul scut rombic e ascuns cu succes de tricou. spatele lat.
    merge legănat, răsuflând pe fiecare pas. lângă el o femeie cu părul lates, desculţă, eşuată fregată în faţa unei mulţimi. pufăind ca un ferryboat.
    prăvălindu-se, alunecând ca pământul din provincia austriacă Styria după ploaie.
    toţi trei coboară dâmbul odată, slobozesc câteva urlete foarte scurte ca zgomotele unui balon care se sparge.
    unul şi o bombă gastrică. strâng câteva crengi, fac o grămăjoară condimentată cu câteva frunze şi îi dau foc.
    fumul se ridică la început ca un gât de okapi, mirosul se răspândeşte. apoi doi dintre ei pleacă iar unul rămâne să păzească focul.

Ernest Hemingway - Bătrânul şi marea

Ernest Hemingway (1899-1961) a fost un romancier, publicist, nuvelist şi reporter de război american. a primit premiul Pulitzer în 1953, iar în 1954 premiul Nobel. conform concepţiei autorului, opera sa redă "lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu", cu o mare economie a mijloacelor stilistice.

într-un fragment, un om bătrân pescuieşte singur într-o barcă pe ocean. au trecut optzeci şi patru de zile de când a prins ultimul peşte. în primele zile a avut pe barcă un copil. părinţii i-au spus că bătrânul era un adevărat salao, forma cea mai rea de ghinion, iar el s-a supus şi s-a mutat pe o altă barcă, unde încă din prima săptămână a prins trei peşti zdraveni. însă se întrista când vedea că bătrânul se întoarce mereu cu mâna goală. uneori îl ajuta să care fie mosoarele,fie cangea, harponul şi vela înfăşurată în jurul catargului.

bătrânul era slab şi avea riduri adânci pe frunte şi ceafă. pete maronii pe obraji, din cauza cancerului de piele, ce se întindeau mult dincolo de marginea feţei. cicatrici lungi şi adânci, de la greutatea peştilor traşi afară cu năvodul. niciuna din cicatrici nu era proaspătă - toate erau la fel de vechi întocmai unor eroziuni din deşertul Sinai.

totul era bătrân la el, în afara ochilor veseli şi neînfrânţi.

puştiul i-a amintit că în trecut a avut optzeci şi şapte de zile în care nu a prins nimic, iar în următoarele trei săptămâni a prins din cei mai mari. când s-au aşezat amândoi pe terasă să bea o bere, ceilalţi pescari l-au luat peste picior pe bătrân.

într-o zi, s-a hotărât să plece singur în larg şi, decât să se întoarcă cu mâna goală, mai bine să nu se întoarcă deloc.a aruncat undiţa în apă şi în scurt timp peştele a muşcat. era un rechin. bătrânul a încercat să-l tragă în barcă, însă peştele nici nu s-a clintit. a înotat liniştit în continuare. bătrânul a mai tras o dată de undiţă, tot fără niciun rezultat. a smucit undiţa cu toată forţa şi abia a reuşit să-l apropie puţin de barcă. îşi spunea:bine, mai încerc o dată. aşa mereu şi mereu. peştele nici nu se clintea. încet încet se lăsa seara, (se lăsa ca pătrunjelul peste o mâncare de ciuperci.) a încercat să pună piciorul pe sfoară, însă a avut un cârcel exact în acel moment. a venit dimineaţa şi el încă se lupta cu peştele. şi iar s-a lăsat seara. şi iar dimineaţa. după o săptămână, a reuşit să-l lipească de marginea bărcii. a ridicat harponul şi l-a apropiat de corpul care se zbătea.

privesc printr-o fereastră mică

dintr-un cocoş hampshire de culoare neagră
dotat cu mini-bar TV mobilă seif cocoş ce aleargă printre florile guri deschise
pe o palmă de pământ pe o limbă de pământ sub cerul pieliţă uscată

privesc cum pântecele femeilor se umflă airbag-uri
cum fiecare tufiş e un câine ce înalţă un bot de verdeaţă
dintr-un cocoş hampshire de culoare neagră

ies din el: un găinaţ spumos/verde-viu
vocea atingând o octavă cu tonul de 125HZ creion herlitz integrală curbilinie
o bătaie a inimii ce deschide uşa pieptului

pentru că lumea e un cocoş multi-etajat labirint neprăfuit
întocmai ca gala unor cecidizoare
ce trăia şi el
în amintirea unui cocoş mai mare

păcat, nu sunt rimbaud

ci poate operculul unui crap bătrân,
poate un banjo într-un cakewalk cu figuri preluate din dansul simi,
un baxman de culoare neagră.

nu sunt rimbaud cum gurbangulî berdîmuhamedov nu e sergheevici gorbaciov,
cum generalul musharaff nu e benazir bhuto,
cum ernest bai koroma nu e thein sein,
cum un tanc israelian merkava 4 nu e o insectă din ordinul diptera,
cum muhammad siad barre nu e regiunea dikhil din djbouti,
cum benigno aquino nu e centrul honolulu,
cum încrengătura mychopyta nu e lunca fertilă dintre Alaca Dag şi Marea Egee,
cum limfa nu e mohamed dileita,

nu am scris “velierul beat” nici “vârsta de aur”,

nu sunt rimbaud pentru că inteligenţa mea e un bătrân ce-şi administrează curcumin,
un vis ud, o plăcere uscată,
e numai liniştea din coloanele de mercur ale termometrelor cu termistor seria 700,
poate o kalanchoe.

un cal din specia misaki sau un rect.
ochiul meu e gaura unei mine de uraniu. orificiul robinetului.
diolenul. sunt o secreţie alcalină.
colonul transversal. vezica biliară. pancreasul.

4 mini-schiţe despre respectabilul domn D

cu pantalonii în vine, pe  jumătate  ieşit din lenjeria intimă, aplecat, umerii strânşi, o mână în aer şi cealaltă direcţionând jetul către un tufiş, ochii întredeschişi, obrajii încreţiţi de la baza nasului până spre bărbie, o şuviţă rebelă alunecând până la jumătatea frunţii şi sfârşind anemică într-o buclă maro. şi-a dus fosele nazale spre subraţul ascuns sub tricou puţind a deodorant ieftin, apoi şi l-a privit ca pe o stropitoare. jetul galben era pe sfârşite, curgea deja inegal, ca dintr-un robinet după ce s-a sistat pentru scurt timp aprovizionarea cu apă. a încetat să mai curgă. a privit pentru o clipă frunzele ude, cu nervurile albeverzi, apoi s-a întors şi l-a scuturat propulsând două picături timide în iarbă.

când era singur, în cameră sau pe maidan, elibera câte o bombă gastrică ce se auzea ca o detunătură de puşcă tip pompă cu ţeavă lisă în aer şi un miros puternic se răspândea ca o ceaţă. atunci îi venea să râdă. râdea dezbuzindu-şi dinţii galbeni şi condimentând mirosul deja existent cu odo-rile din cavitatea bucală. râdea până faţa i se deforma de tot, până cădea la pământ cu burta tresăltând rapid ca lumina unui felinar care pâlpâie. apoi se întrista deodată. începea să plângă, să respire greu. aerul ieşea din el ca pasta de dinţi din tub.

după ce s-a trezit, a clipit de câteva ori, a respirat, a strâns pumnii, a întins picioarele şi a spus o vorbă care s-a desprins ca o coajă de sămânţă de floareasoarelui de pe cerul gurii, ca o bomboană suptă pe jumătate de sub limba lui. a mers de-a lungul camerei şi s-a lipit de perdea. a văzut o muscă aşezată pe sticla geamului. a descris o traiectorie elipsoidală cu mâna în aer şi a strivit-o.

din gingiile roşii ţâşneau 32 organe osoase, 8 molari 8 premolari 4 canini 12 incisivi, strâmbi, tociţi ca nişte stânci, ca nişte monezi într-un buzunar, şubrezi ca pilonii unei case din zona musonică. rămân unul câte unul în colțuri de pâine, îi pierdea  chiar şi în vis. între ei erau resturi de carne de vită, gura îi răspândea un miros puternic pe o rază de un metru. nările se umpleau cu un miros cald. vorbele curgeau printre dinţi ca apa printre degete.

Mario Vargas Llosa - Povestaşul

Mario Vargas Llosa (n.1936) a fost un scriitor peruan. A primit premiul Nobel pentru literatură în 2010.

În romanul "Povestaşul", autorul a venit la Florenţa pentru a uita o vreme de Peru şi de peruani, însă ţara lui i-a ieşit în cale într-un mod neaşteptat. Într-o dimineaţă, după ce a vizitat casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo şi strada unde Dante a întâlnit-o prima dată pe Beatrice, i-a atras atenţia o vitrină: arcuri, săgeţi, o vâslă sculptată, un urcior cu desene geometrice şi un manechin îmbrăcat cu o bluză indiană de bumbac sălbatic, dar ce i-a evocat mai mult jungla peruană au fost patru fotografii: râuri largi, canoe fragile, colibe şubrede pe piloni şi valuri de bărbaţi şi femei dezbrăcaţi pe jumătate şi cu pielea vopsită. Şi-a adus aminte de Saul Zuratas, zis Mascarita, băiatul pe care l-a cunoscut la universitate şi cu care a mers în excursia în Amazon. Mascarita avea o pată de culoarea vinului pe partea dreaptă a feţei. Nevul nu-i ocolea nici urechile, buzele sau nasul. Avea un papagal pe nume Gregor Samsa care-i stătea mereu pe umăr şi-i ciugulea părul roşcat. În Amazonia, autorul şi Mascarita s-au întâlnit cu Tasurinchi, fostul şef al tribului Maqiguengas, care a fost izgonit după ce, posedat de un divol kamagarini, a dat foc tuturor caselor celor din trib. Diavolul kamagarini s-a deghizat mai întâi în copil sărac, ca să treacă neobservat de săteni, apoi s-a transformat în furnică şi a intrat în urechea lui Tasurinchi, aflat la câmp.

În altă zi, un alt diavol kamagarini deghizat în viespe l-a înţepat în capul puţei, în timp ce urina. Tasurinchi a continuat să umble. Sătenii nu l-au omorât. L-au lăsat în pace. Însă puţa a început să i se mărească. A cerut pantaloni mai largi. Însă puţa se mărea încontinuu. Şi-o târa cum îşi târăsc animalele coada. Unii o călcau cu piciorul, numai să-l audă urlând. A trebuit s-o înfăşoare şi s-o pună pe spinare. Şi astfel pornea la drum. Parcă avea două capete. Al doilea îl privea pe primul cu singurul lui ochi. Tasurinchi îl striga"Chiorică! Chiorică!". Crescuse enorm. Păsările, crezând-o pom se aşezau pe ea să ciripească. Când urina, stârnea cascade cu spumă ca Gran Pongo. O folosea noaptea drept pat. La vânătoare drept lance sau praştie.

Şi-a înfăşurat-o în frunze de ferigă încălzite pe jar pentru a o face să scadă.

În alt fragment un vânător a omorât din greşeală un cerb. Nu ştia ce i se va întâmpla, pentru că era interzis să omori cerbii. Nu i s-a întâmplat nimic. A vânat în continuare cerbi şi alţi vânători i-au urmat exemplul. Într-o zi a urmărit un cerb printr-o poiană. A ajuns într-un loc unde erau foarte mulţi cerbi care alergau. S-a urcat într-un copac şi a ţintit unul. Însă nu l-a nimerit. Săgeata a trecut milimetric pe lângă el. S-a gândit cum se poate ca el, cel mai iscusit vânător, să rateze dintr-o poziţie aşa bună. A mai încercat odată. Cerbul nici măcar nu se speria de săgeţile lui. Alerga nestingherit. Parcă ştia că nu va fi nimerit. Spre seară, toţi cerbii s-au adunat la rădăcina copacului unde se afla vânătorul. Însă el nu mai avea săgeţi. Craca pe care stătea era pe cale să se rupă. Vânătorul nu a aşteptat mult. A catadicsit să-şi înfrunte soarta. A căzut şi s-a transformat în cerb. în timp ce alerga cu turma, a fost văzut de un vânător. După o urmărire prin poiene, printre tufe de saiga, plante medicinale, ierburi, cerbul a fost ucis cu săgeata

În altă parte Luna, Kashiri, se întorcea pe vremuri de la câmp. Se căsătorise cu o femeie care a dat naştere soarelui. Însă o femeie-itooni, adică drăcuşor pervers, îl iubea şi ea pe Kashiri. Voia să-i fie ei bărbat. Aşa că s-a aşezat la o cotitură, l-a pândit,s-a scremut, îndoit, golit trupul şi a înmuiat mâinile în scârnăvie. A sărit deodată în faţa lui Kashiri şi i-a mânjit faţa cu fecalele pe care tocmai le făcuse.

Kashiri, neputând suporta umilinţa, s-a retras în cel de-al şaptelea cer. De-atunci luminează atât de slab.

plimbarea

l-au durut picioarele. a rezistat din ce în ce mai greu la 30 de minute de plimbare. s-a îngrăşat zi de zi mai mult, mai mult. burta era proptită în faţă ca un cazan de ţuică ce dă pe dinafară.

degradarea fizică, se pare, a avut o influenţă şi asupra psihicului: imaginaţia şi-a pierdut de tot erectilitatea, inteligenţa l-a părăsit de mult, creierul lui a fost ca o lămâie stoarsă.

şi-a impus în fiecare zi câte 30 de minute de plimbare, de la 17.00 p.m. la 17.30. trebuia să revină la greutatea normală. se mişca mai încet decât un tanc britanic. cântărea de două ori greutatea soţiei, dar nu s-a putut abţine: consuma câte cinci sandvișuri duble cu pate Sadu în fiecare dimineaţă. asta nu a fost rău. cunoştea că masa de dimineaţă trebuie să fie cea mai bogată. la prânz a mâncat cât un om normal: cele două feluri plus un desert. seara i-a fost cel mai foame. a consumat triplul cantităţii de calorii de dimineaţă.

s-a temut de un infarct sau că va ajunge să cântărească aşa mult, că vor veni să-l ridice cu macaraua din pat. aşa că cele 30 de minute de plimbare au fost indispensabile.

în mers, s-a legănat, a tremurat, a provocat talazuri de grăsime sub haine. la început, s-a oprit o dată la douăzeci de paşi, să-şi tragă suflul.  a păşit câteodată apăsat, alteori nesigur. cu cât a mers mai mult, cu atât s-a oprit mai des. cuvântul plimbare şi-a pierdut sensul cu cât el înainta mai mult.

clipea de trei ori pe fiecare pas. respira de cinci ori. se oprea uneori pe mijlocul trotuarului şi bloca trecerea. a fost îmbrâncit de oamenii grăbiţi, înjurat uneori. unul chiar a încercat să-l scuipe după un conflict mai aprig. s-a gândit că i-ar trebui o cârjă. a visat într-o noapte că a plătit 45 de lei pe o cârjă model Advance, numai că, atunci când a încercat s-o folosească, s-a sprijinit cu toată greutatea corpului său pe ea şi a rupt-o. sigur, în vis. toţi cei din jur au râs zgomotos.
în altă seară a visat că şi-a achiziţionat un cărucior cu rotile. visele au semănat izbitor. căruciorul s-a rupt sub greutatea lui.

până la urmă nu şi-a cumpărat nimic, a considerat cele două vise “semne rele”.

s-a chinuit în fiecare plimbare să stea pe picioare de la început până la sfârşit. de cele mai multe ori nu a putut. avea o carte la el. după zece minute de efort, se aşeza pe o bancă şi citea.  putea ghici cu ochii închişi locul unde se află fiecare bancă din cartier. dacă nu lua pauza aceasta, când intra pe uşa casei îl lua o durere în zona abdomenului, durere care se calma abia după încă o jumătate de oră de chin.

putea face doar trei flotări, ceea ce era cât se poate de normal, având în vedere greutatea corpului său.

îi plăcea să stea în apă caldă. acolo era liber să facă ce vrea. nu era complexat din cauza greutăţii lui. putea elibera câte o bulă de gaz fără să-i fie ruşine.

şi transpira abundent, fără să facă nimic. stătea în fotoliu şi transpira. mânca şi transpira. uneori îi cădeau picături de transpiraţie în ciorbă.

transpira mai ales când mergea.  ura momentele când era silit să ocolească pe cineva în mers. schimbarea direcţiei era cea mai epuizantă acţiune pe care putea-o face. deşi el îi punea pe ceilalţi în aceeaşi situaţie.

numai că ceilalţi nu depuneau un efort deosebit să-l depăşească.

odată, când îşi făcea plimbarea de 30 de minute, cu fiecare pas în plus, picioarele îi transpirau mai tare în adidaşi. talazurile de grăsime erau şi mai mari. respira din ce în ce mai repede. o respiraţie la o secundă. a obosit. s-a oprit şi s-a sprijinit de un gard. de dincolo de el s-a repezit un câine şi l-a speriat cu lătratul lui. s-a îndepărtat cu un pas. de atât a mai fost capabil. a simţit că fiecare celulă, fiecare atom, fiecare organ, fiecare sistem de organe, fiecare por era utilizat la capacitate maximă.

s-a dezechilibrat şi a trebuit să întindă mâinile pentru a-şi recăpăta echilibrul. oamenii au trecut grăbiţi pe lângă el, l-au împins, şi-au reluat drumul, unii au mers la cumpărături, alţii şi-au plimbat copiii în cărucioare, câinii în lesă.

magazinul din colţ s-a închis. terasa lui preferată a fost dărâmată sub ochii proprietarului. a simţit cumva că pentru el timpul s-a oprit ca o cheie după ce a fost răsucită în broască. a mai avut 500m până acasă. a vrut să alerge, să sară. s-a simţit neputincios, ca o ţestoasă care încearcă să traverseze un deşert.

a început să-şi îndoaie genunchii mai mult. să-şi sugă burta. stomacul a scos sunete ciudate. când a ajuns în faţa scărilor blocului, s-a împiedicat de un bolovan, a căzut şi acolo a rămas.

Amandina

amandina, te iubeam, pentru tine mă transformam în dinamometamorfism
în amfibol plagioclaz din amfibolită
privirea ta o rotiţă transparentă într-un mecanism
drops otrăvitor bombă lustruită

erai amoniac în soluţiii diazoreactive, erai indice bursier din nikkei
ca petrolul pentru israelieni, ca puşca pentru indieni
te iubeam – sirop dinlăuntrul atomilor mei
piroxen, olivină în metatarsieni

cum erai un factor endogen ce provoca tulburări psihoafective
şi bazio-ul meu era o iurtă din care ieşeai
străzile limbi maro te gustau
amandina, te iubeam în înserarea flux gastrointestinal,
în înserarea teritoriu anal oxiur eram, priurit
piuit, geamăt, mormăit
tenie căutându-şi prada,
te iubeam amandina, tristeţea mea, sufletul meu era ca panta pe care alunecam:
călcâiele în faţă, trunchiul în spate, umerii strânşi,
când te mâncam bucată cu bucată.

John Kennedy Toole - Conjuraţia imbecililor

John Kenndy Toole (n.1937) a renunţat la profesorat şi şi-a găsit refugiul în alcool şi analgezice după ce mai multe edituri i-au refuzat manuscrisul Conjuraţia imbecililor. Din cauza aceluiaşi lucru s-a sinucis în 1969 şi a lăsat în urmă două manuscrise publicate ulterior de către mama sa. A primit premiul Pulitzer postum, în 1981.  Romanul Conjuraţia Imbecililor a devenit rapid bestseller şi a fost tradusă în peste 20 de limbi.

Un citat: „O şapcă verde de vânătoare sugruma vârful unui cap umflat ca un balon. Împinse de urechile cărnoase, de părul netuns şi de ţepii fini care creşteau chiar din interiorul urechilor, clapele verzi ale şepcii erau proiectate în afară, ca nişte semne de circulaţie ce indică direcţii diferite. Buzele pline, ţuguiate, ieşeau de sub mustaţa neagră, stufoasă şi se pierdeau în colţuri în nişte cute mici, pline de dezaprobare şi de firmituri de cartofi crocanţi.”

Ignatius era un tânăr în vârstă de 30 de ani ce-şi petrecea majoritatea zilelor închis în casă, scriindu-şi opera pe foi rupte dintr-un blocnotes. De fiecare dată când mergea, provoca valuri de carne sub pantalonii albaştri de tweed, valuri ce se încreţeau şi se spărgeau de nasturi şi cusături. Mişcările lui erau de pahiderm, de trilobit.

A băut împreună cu mama sa la un bar. Aceasta s-a urcat beată la volan şi a intrat cu maşina într-un stâlp. Stâlpul a căzut peste conacul unui miliardar. Pentru a putea achita contravaloarea conacului, Ignatius este obligat să-şi găsească o slujbă.

A avut un conflict aprig cu mama sa. Aceasta l-a lovit cu ziarul în cap, după ce el a refuzat categoric să telefoneze la vreunul din anunţurile de locuri de muncă. În acel moment valva de la inimă i s-a deschis şi a fost pe cale să leşine, capul a început să i se bălăngăne, stânga-dreapta, stânga-dreapta, să clipească des. Mama sa striga: Lasă prostiile! Lasă prostiile!

Ignatius a acceptat şi a discutat telefonic cu un angajator. Ei au stabilit să se întâlnească la sediul firmei, pentru ca angajatorul să-i prezinte lui Ignatius condiţiile de muncă. Sediul firmei se afla la câţiva kilometrii distanţă. Ignatius era nevoit să străbată distanţa cu autobuzul. Într-un răstimp în care a mers pe jos, a trecut pe lângă un magazin de crenvurşti amenajat într-un fost service auto. Mirosul crenvurştilor din cazanul aburind i-au gâdilat smocurile ascuţite ultrasensibile care ieşeau din nări. Nu a ţinut cont că crenvurştii stăteau printre cauciucuri, sub roţi de bicicletă. S-a oprit şi a cerut câţiva. Vânzătorul, un bătrân aparent simpatic, i-a dat. Însă Ignatius a refuzat să-i plătească. Bătrânul l-a ameninţat că va chema poliţia. Apoi s-a ridicat de pe scaunul pe care stătea, a luat furculiţa cu care „pescuia” crenvuştii din cazan şi s-a îndreptat ameninţător spre Ignatius. L-a înţepat şi i-a făcut două  puncte pe fular. Apoi l-a obligat să meargă toată ziua cu căruciorul mobil prin oraş. Ignatius a mâncat toţi crenvurştii pe drum.

George, un vagabond negru, l-a întâlnit într-o zi pe Ignatius plimbând crenvuştiul mobil. A strâmbat mutra plină de coşuri şi a cerut un crenvurst. Ignatius a refuzat să-i dea, s-a înroşit la faţă dintr-o dată, s-a înfuriat. George l-a crezut probabil nebun. Ignatius i-a recomandat nişte salată de legume sau fructe. George a deschis un capac al căruciorului şi a văzut nişte chifle. Ignatius şi-a bălăngănit din nou capul, a clipit des şi a început să strige: Am fost prădat! Am fost prădat!

Când a ajuns înapoi la Paradisul Vânzătorilor a spus că i s-a pus pistolul la tâmplă şi i s-au furat toţi crenvurştii.

Ignatius s-a dus la o petrecere pentru a se întâlni cu prietenul lui homosexual, Dorian Green şi cu cele trei stripteuze. Când a văzut că un individ cu înfăţişare de cowboy dansa alături de Dorian, a avut o criză de gelozie, inima a început să-i bată mai tare, capul să i se bălăngăne, a început să clipească des şi să tremure, apoi l-a trântit pe cowboy la pământ. A fost dat afară de la petrecere şi a leşinat în faţa imobilului unde se ţinea cheful.

Mama sa l-a găsit şi l-a dus la spital.

Într-o zi de lucru, Ignatius a intrat cu căruciorul pe linia de tramvai. O roată a rămas blocată între şină şi beton. Tramvaiul se aflat la câţiva metri distanţă. Căruciorul a fost distrus, iar Ignatius a scăpat ca prin urechile acului.

somnambulul

creierul lui avea o funcţie specială: în fiecare zi se trezea la ora 10.01, nici mai mult nici mai puţin indiferent de ora la care se culca. totul a început în copilărie, când, pe ascuns, programa toate ceasurile din casă să sune la acea oră. era certat în fiecare dimineaţă, fiindcă părinţii lui trebuiau să fie la servici până în ora opt. se simţea bine când juca farse celorlalţi.

era un copil inteligent, dar foarte urât. dinţii nu încăpeau în gura strâmbă şi îngustă ca un buzunar. dinţii acopereau buza de jos iar buza de sus îi flutura inertă în timpul mersului. nasul era ca un liliac. faţa turtită ca spatele unei măşti. părul unsuros.

două smocuri ascuţite îi ieşeau din nas, distingeau, analizau, clasificau mirosurile. per ansamblu era un extraterestru, un specimen nemaivăzut. şi avea cele mai ciudate dorinţe.

regreta că nu îl cheamă Erestun sau Aqil, că nu s-a născut în Azerbaidjan. că nu era vânzător de crenvurşti. că nu avea şase degete la un picior şi patru la celălalt.

de fiecare dată când adormea, se gândea cum ar fi fost dacă pe tatăl său l-ar fi chemat Hesenov. sau Husein. sau Amos. pe mama sa Quelau. se imagina câştigătorul premiului Nobel pentru literatură cu un nume banal, de pildă Jan. pe câinele său îl chema Jan.

în timpul somnului, îi curgea saliva pe pernă. suferea mult din cauza asta. voia să scape de acest defect. însă eforturile s-au dovedit zadarnice.

era somnambul. uneori muta mobilă prin somn sau tăia ceapă.

tot ce făcea ziua, strica noaptea. ieşea în curte şi dezlega câinele, pe care-l legase înainte să adoarmă. dădea drumul găinilor. deschidea fereastra, poarta. pornea aragazul.

a încercat să se lege de pat. nu a mers. dacă scria o poezie pe calculator, se ridica prin somn din pat, deschidea calculatorul şi o ştergea.

se învăţase să nu mai facă nimic ziua. mătura prin somn, mânca prin somn. cele trei mese le consuma noaptea. le numea cele trei mese/noapte.

în timpul unui coşmar s-a sinucis. apropiaţii l-au găsit întins pe podea, după ce consumase pesticide.

Uşa

Nasul, a cărui aripi invadează obrajii se încreţeşte de câteva ori, se descreţeşte. Ochii sunt scântei electrice. Se îndreaptă spre uşă, o deschide. Aruncă o hârtie în coşul de gunoi cu un gest scurt, liniar.
Limba i se roteşte în gură ca o aşchie de zgură.

Pune mâna mare pe clanţă, strânge degetele lungi groase şi trânteşte uşa. Apoi o deschide din nou. Şi iar o trânteşte. Şi iar o deschide. Şi iar o trânteşte.
Fruntea e străbătută doar de o cută.

Doamna profesoară Luminiţa Întuneric tresare. Gura încremenită într-un zâmbet rectiliniu se deschide încet şi din ea ies sunete gâtuite, fără rezonanţă. Spune:

"Treci la loc măi!" descriind cu mâna o traiectorie elipsoidală în aer. Se ridică şi apucă o bucată de cretă.

"Doamna dar nu se închide uşa!" răspunde Rămurel stropind cu salivă pe cel de lângă el.

"Cum nu? Când te văd c-o trânteşti încontinuu! Treci la loc! Poate o rupi!" ţipă doamna profesoară şi se ridică ameninţătoare ca un tanc britanic Mark V.

"N-o rup doamna! Vreau s-o închid! Dar nu se închide! De ce nu se închide?" întreabă Rămurel tânguindu-se şi pufăind asemeni unui boiler tip PFBC.

"Măi treci la loc! Eşti nebun?" ţipă din nou doamna profesoară. Gesturile ei sunt lungi ca zborul canarilor din cocotieri.

"Dar nu se închide doamna!" Şi o trânteşte aşa tare încât o făcu să tresară.
"Măi Rămurel treci la loc. Ce, ai ace în fund?"
El izbeşte cu pumnul în uşă. În colţul gurii i se văd câteva firmituri. Părul morman de antracit era plin de mătreaţă, sprâncenele stufoase.

"Doamna dar nu se închide uşa! Vreau să se închidă!"

"Se închide dac-o laşi în pace!" Replică doamna profesoară şi-şi ţuguie buzele date cu ruj mov. Gura ei seamănă acum cu o prună.

"Nu doamna n-o las! Vreau s-o închid!"
"Măi, treci la loc, măi, că-ţi pun unu!" Strigă doamna profesoară şi aruncă cu o bucată de cretă în el. Pleoapele încep să-i spânzure inerte deasupra pupilelor.

"De ce daţi doamna cu cretă în mine? Dacă nu se închide uşa, cum vreţi să mă duc la loc, vreţi să las uşa deschisă?"
"Da, Rămurel, da numai treci la loc! Nu trebuie să mă rog de tine!" şi izbeşte cu palma ei puternică în catedră. Se face linişte.

aşa

bacteriile patogene Thermodesulfobacteria Deinnococi Clorobia
şi Chloroflexi hrănite bine cu macro/microelemente
înmuguresc se divid fragmentează în celule mame celule fiice
corpi elementari coci de tot felul stafilo-strepto-tetrada
spiralaţi elicoidali cilindrici sferici cu plasmide cromozomi principali
echilibre osmotice grupaţi în formă de ciorchine
lanceolaţi ovoidali reniformi întruchipând
un aalenian în miniatură sau chiar un jurasic târziu Oxfordian
un abac incaş numit yupana fiecare are spaţiul ei
strâmt o bucată din mine în care să se desfăşoare
catabolicele se-ntrec în reacţii exoterme
amfibolicele cito-centrale anapleroticele introducând metaboliţi
în cicluri metabolice esenţiale toate
mă utilizează la capacitate maximă
nu lasă nici un loc nicio porțiune
neexploatată

virusurile intră în mine ca într-un supermarket
au nucleocapside capside genomi vitali peplosuri capsomeri
sunt rezistenţi la glicerină neurotropi endoteliomezodermici septicemici
proliferativi ribovirusuri tip mozaicul tutunului
au grade mari de puritate cristalizează
provoacă boli prionice
un Epstein-Barr monucleoze infecţioase carcionom nazofaringian

***

veniţi viruşi veniţi
toţi în mine
înmulţiţi-vă
sporiţi
bacili diplobacili streptobacili
saprofiţi
patogeni
în microcosmosul încrengăturile
voastre
deosebiţi de spirochete
sau rotunde
veniţi şi voi
flavivirusuri West Nile
Denga
retrovirusuri
provocaţi-mi
febră hemoragică
Krim-Kongo
boli Creutzfeld Jakob
coronaviruşi
mimiviruşi adunaţi-vă
în mine
ţineţi-vă congresele voastre
în sediile ARN-ului
în spatele uşilor închise
praful
să-mi stea pe glandele salivare
să fiţi aşa
mulţi încât să
nu vă fiu de ajuns
să plecaţi unul câte unul
să vă bateţi
pe fiecare loc
din mine

Gabriel Garcia Marquez - Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet

Gabriel Garcia Marquez (n1927) a fost un scriitor columbian. A primit premiul Nobel  pentru literatură în 1982.

Volumul conţine şapte povestiri printre care Înecatul cel mai frumos de pe lume în care nişte copii văd un promontoriu întunecat şi tainic înaintând în mare. La început şi-au închipuit că e un vas duşman, apoi, când au văzut că nu are vâsle şi nici catarge, au crezut că e o balenă. Când a ajuns la mal, i-au dat la o parte pătura de alge ce-l acoperea şi au descoperit că e un înecat.

S-au jucat toată după-amiaza cu el, îngropându-l în nisip şi dezgropându-l, până cineva i-a văzut şi a dus vestea, intrigând tot satul. Bărbaţii l-au purtat pe umeri până la cea mai apropiată casă. Era mai greu decât un mort obişnuit, aproape cât un cal, iar ei şi-au zis că stătuse prea mult în voia valurilor şi apa îi pătrunsese în oase. Când l-au întins pe pământ au observat că era mai lung decât orice om, şi au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte putea fi în firea unor înecaţi. De-abia încăpea în casă. Pielea îi era acoperită de o platoşă de peştişori şi mâl şi doar conturul mai dădea de bănuit că e leşul unei fiinţe omeneşti.

Era un mort de pe meleaguri străine. Femeile i-au desprins ciulinii din păr, i-au îndepărtat platoşa cu cuţitele de curăţat peşte. Pe măsură ce înaintau, îşi dădeau seama că ierburile ce-l acopereau proveneau din oceane străine. Avea îmbrăcămintea zdrenţuită de parcă ar fi plutit printre corali. După ce l-au spălat şi-au dat seama ce fel de bărbat era. Era cel mai înalt cel mai voinic dintre toţi bărbaţii pe care-i văzuseră vreodată, mult mai presus decât bărbaţii lor. Se minunau uitându-se la el, şi s-au gândit că îşi îndura moartea cu trufie. Au hotărât atunci să-i facă pantaloni de pânză albă de corabie şi cămaşă dintr-un voal de mireasă pentru a-şi purta în continuare moartea cu demnitate. Cele mai mari paturi erau prea mici pentru el, hainele celor mai înalţi bărbaţi nu i se potriveau, nici pantofii celui cu piciorul cel mai mare.

Femeile îl priveau câteodată cum stătea întins pe podea. Una câte una au început să plângă şi să-l compare cu bărbaţii lor, să strige: Lăudat fie domnul, e al nostru. Se gândeau că avea atâta putere, încât ar fi scos peştii din mare doar strigându-i pe nume şi că ei sunt cele mai infime fiinţe de pe pământ pe lângă el.

I-au pus numele Esteban. I-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat al nimănui. I-au adus un tată şi o mamă din cei mai destoinici, şi unchi şi veri şi mătuşi şi tot satul s-a înrudit prin intermediul lui. L-au aruncat în mare, şi parcă în nicio noapte Marea Caraibilor nu a fost mai agitată, vântul nu a suflat mai puternic decât atunci.

În altă povestire Pelayo se trezeşte într-o dimineaţă ploioasă din cauza plânsetelor copilului, străbate curtea inundată pentru a arunca crabii omorâţi în mare. Lumina era atât de molcomă atât de incertă încât el nu a putut desluşi ce se mişca în spatele curţii. Se apropie foarte mult pentru a-şi da seama. Era un bărbat bătrân cu înfăţişare de negustor de vechituri, tolănit pe burtă în noroi străduindu-se să se ridice nereuşind, din cauza aripilor sale uriaşe. Îi mai rămăseseră doar câteva smocuri de păr pe ţeastă, câţiva dinţi în gură. Pelayo se uită cu o uimire mută la trupul căzut. Apoi chemă o vecină atotștiutoare care-i spuse:
E un înger precis că venea după copil dar bietul e atât de bătrân, încât l-a doborât ploaia.

Pelayo l-a scos târâş din mocirlă şi l-a dus în ţarcul găinilor. Din cauza murdăriei, a ajuns treptat să semene cu o găină. Avea aripile pline de găinaţ.

Au venit curioşi până şi din Martinica. Părintele Gonzaga l-a considerat un impostor sau un trimis al diavolului. Oamenii aruncau cu pietre în el pentru a-l determina să se ridice din noroi. O dată au reuşit să-l enerveze, când i-au ars o aripă cu un fier înroşit. Îngerul a tresărit şi a spus o înjurătură în limba lui.

Singura lui virtute supranaturală părea să fie răbdarea.

Când încercă să-şi ia zborul, făcu o brazdă de plug cu ghearele printre zarzavaturi şi era gata să dărâme şopronul cu zbaterile vrednice de dispreţ ale aripilor lui. Dar se înălţă, fâlfâind din aripile murdare de găinaţ până deveni un punct în zare, deasupra mării.

odă vântului

vântule eşti o orgă
claviatură tractură tuburi registre
piepten pentru crengile salcâmilor
cântecul tău e muget de sambhur
plâns de animal de pradă
e ca un os curăţat de carne
ca un drapel subţire
vechiul tău cântec
ca o batistă fluturată la aeroport

vântule năvalnic ca o herghelie a nopţii
ca un tren lung bătrân
vântule coridor de sunete
eşti aidoma unui ogar în alergare
unei cagule unei mingi de bowling

îmi e teamă de tine
cum şuieri cânţi ca o hienă
uneori ca un coiot printre crengi tufe
le dai la o parte
toţi ne dăm la o parte din calea ta
eşti rege dos august tron răsturnat

vântule îmi e teamă de tine
cum alergi te învârţi volan nebun
viteza ta mă ameţeşte
rufele zboară
foarfecele eoliene taie cabluri
cearşafurile se lipesc de ferestre

vântule uneori treci lin
laşi peisajul molcom în urmă
eşti ca un reflector
fiecare rânjet e vector
uneori dărâmi copaci
te rostogoleşti ca un ghem de
lână te deşiri
încetul
cu
încetul

odă

picioarele tale sunt albe ca nişte drapele de pace
deschid cadouri de crăciun
sunt gingaşe ca nişte mâini de harpistă
degetele au gust dulceag

picioarele tale sunt libere ca nişte avioane de hârtie
ca nişte pui de căprioară
mângâie un câine după ureche
tălpile rozalii miros a rozacee
răsfoiesc paginile cărţii
vorbeşti cu ele te ascultă ca doi proboscidieni
schimbă canalele televizorului cu telecomanda
unghiile rotunde - nişte scoici

picioarele tale frumoase apasă pe clanţele uşilor
le speli în formaldehidă
apropie cana de gură
le alinţi în fiecare zi cu regularitate
aprind un chibrit

degetele sunt muguri de plante superioare
cu vârf vegetativ şi frunze nedezvoltate încă
cos nasturi la un sacou
sunt protejate prin lege
îţi aşezi frizura cu ele
conduc maşina un picior pe volan
celălalt scos prin geamul deschis

sunt atât de frumoase încât
în fiecare loc în care păşeşti
creşte o floare