Johnatan Safran Foer - Extrem de tare şi incredibil de aproape

Johnatan Safran Foer a fost un scriitor american născut în 1977. a publicat povestiri în reviste prestigioase precum Paris Review, The New York Times şi The New Yorker.

al doilea roman al său, Extrem de tare şi incredibil de aproape (Extremely Loud and Incredibly Close, 2005) este tradus în peste 30 de limbi şi urmează să fie ecranizat.

cartea de faţă se remarcă prin pasajele descriptive ce seamănă mai mult cu nişte exerciţii de imaginaţie, citate edificatoare:

"Dar un ceainic? Cu un cioc care să se deschidă şi să se închidă când iese aburul şi să se transforme în gură, ca să poată fluiera tot felul de cântece drăguţe sau să recite din Shakespeare sau doar să stea de vorbă cu mine? Aş putea să inventez un ceainic care să-mi citească la fel ca tati, ca să pot să adorm, sau poate un set de ceainice care să-mi cânte refrenul de la „Yellow Submarine“, care e un cântec al celor de la Beatles, care mie-mi plac mult, pentru că entomologia este pentru mine un raison d’être, care e o expresie franţuzească pe care o ştiu. Un alt lucru bun ar fi să-mi pot antrena anusul să vorbească ori de câte ori trag un pârţ. Dac-aş vrea să fiu extrem de amuzant, l-aş antrena să spună: „N-am fost eu!“ de fiecare dată când aş trage câte-un pârţ incredibil de puturos. Şi dacă aş trage vreodată un pârţ incredibil de puturos în Sala Oglinzilor, care e la Versailles, care e pe lângă Paris, care e în Franţa, anusul meu ar spune, bineînţeles, „Ce n’était pas moi!“

"Dar nişte microfoane cât bobul de mazăre? Să le înghită toată lumea şi ele să redea bătăile inimilor noastre în difuzoare mici, pe care să le ţinem în buzunarele hainelor? Când te-ai da noaptea cu skateboardul pe stradă, le-ai auzi tuturor bătăile inimii şi ei le-ar auzi pe-ale tale, ca un fel de sonar. Chestia ciudată e că mă-ntreb cum ar fi dacă toate inimile ar începe să bată la unison, aşa cum se întâmplă cu femeile care locuiesc împreună şi cărora le vine ciclul în acelaşi timp, un lucru de care eu am auzit, dar aş prefera să nu-l ştiu. Ar fi tare ciudat, doar că în maternităţi s-ar auzi ca şi cum un candelabru de cristal ar fi legănat într-o barcă, deoarece copiii n-ar fi avut încă timp să-şi potrivească bătăile inimii. Iar la linia de sosire a maratonului de la New York s-ar auzi un tămbălău ca de război."

naratorul este un copil căruia îi moare tatăl şi toată acţiunea se concentrează în jurul acestui fapt, dar frazarea este a unui adult.

"„Vreau“ a fost un cuvânt pe care l-am pierdut printre primele, ceea ce nu înseamnă că n-am mai vrut lucruri – le voiam chiar mai mult –, doar că n-am mai putut să-mi exprim voinţa, aşa că spuneam în loc „doresc“, „Doresc două pâini“, îi spuneam brutarului, dar asta nu era chiar în regulă, înţelesurile cuvintelor au început să se desprindă de mine ca nişte frunze care cad dintr-un copac în râu, eu eram copacul, iar lumea era râul. Pe „vino“ l-am pierdut în după-amiaza cu câinele, în parc, pe „bine“ l-am pierdut când bărbierul m-a răsucit cu scaunul către oglindă, pe „păcat“ – substantivul şi toate expresiile le-am pierdut în acelaşi timp; mare păcat. Am pierdut „a duce“, am pierdut lucrurile pe care le duceam – „agendă“, „creion“, „mărunţiş“, „portofel“ –, am pierdut chiar şi „pierdere“."

majoritatea dialogurilor nu pregătesc niciun efect, sunt discuţii banale ce determină cititorul să întrerupă lectura. există chiar un capitol dramatizat ce ocupă un spaţiu considerabil.

" — Dumneavoastră nu sunteţi domnul Black. — Domnul Black? — Domnul Black, care locuieşte aici. Unde este?— Îmi pare rău, dar nu ştiu. — E OK? — Presupun că da. Nu ştiu. — Dumneavoastră cine sunteţi? — Eu sunt agent imobiliar. — Ce-i aia? — Adică vând apartamentul. — De ce? — Bănuiesc că proprietarul vrea să-l vândă. Eu nu fac decât să suplinesc pe cineva azi. — Să supliniţi? — Agentul imobiliar care reprezintă această proprietate este bolnav. — Ştiţi cumva cum îl pot găsi pe proprietar? — Îmi pare rău, nu ştiu. — Era prietenul meu. — O să vină ei la un moment dat în cursul dimineţii, ca să ia lucrurile, mi-a spus. — Care ei? — Ei. Nu ştiu. Viitorii proprietari. Băieţii de la gunoi. Ei. — Nu vin cei care se ocupă de mutatul mobilei? — Nu ştiu. — Păi ce, aruncă toate lucrurile astea? — Sau le vând."  

un fragment de remarcat este cel în care se descriu înmormântarea tatălui, gesturile neobişnuite ale copilului chiar şi la o astfel de ceremonie.

evadarea lui Piotr Aleksandr şi Ivan Petrosian

Piotr Aleksandr Iaroslav, originar din Plovdiv, Bulgaria, rezident în Rusia încă din anii 90, stabilit într-o localitate din nordul Ţinutului Krasnodar ca simplu agricultor, Ivan Petrosian care a participat la majoritatea confruntărilor din Nagorno-Karabah şi care a căpătat oficial titlul de criminal de război utilizat în presă încă înainte de capturarea lui, Aram Aznavour, cazacul Stenka Şkuro, împreună cu un grup de 10 bieloruşi au proiectat tunelul care urma să treacă chiar pe sub zidurile celei mai dure închisori din lume, Delfinul Negru şi să ajungă în pădurea din apropiere unde deţinuţii urmau să treacă graniţa şi să dispară. era singura cale de evadare, susţinea Piotr Aleksandr, având în vedere numeroasele măsuri de securitate: cele cinci garduri electrice Corral Super importate din Germania alimentate de la reţeaua de 230 W, asemănătoare cu cele pentru mistreţi, care pot provoca moartea oamenilor care le ating şi pe care directorul închisorii alesese să le poziţioneze la distanţe de câţiva metri unul de altul între clădirea închisorii şi ieşire. dincolo de ele, se aflau adăposturile câinilor cărora li s-a sporit agresivitatea încă de la vârsta de câteva luni, directorul organizând lupte între ei după lăsarea serii. rasa e interzisă în majoritatea statelor lumii, fiind o încrucişare între Rottweiller şi Terrier American. poarta închisorii se putea deschide doar cu ajutorul unei cartele, iar apăsarea clanţei declanşa alarma care răsuna în toată închisoarea. de asemenea, grădina era luminată pe tot parcursul nopţii şi o persoană pregătită de serviciile secrete ruseşti a realizat un sistem complex de supraveghere ce consta dintr-un detector foarte performant de mişcare, camere audio-video care redau foarte clar imaginile, patru buncăre amplasate în colţurile terenului în care stăteau câte un soldat care beneficia de o aplicaţie pe telefonul mobil ce îi ajuta să afle în timp real cine intră sau iese pe poarta închisorii cu ajutorul unui satelit în care autorităţile din Rusia au investit câteva milioane de dolari, iar, dincolo de toate astea, un monitor făcut la comanda ce ocupa un perete întreg din camera directorului închisorii pe care acesta putea viziona imaginile surprinse de sistemul de supraveghere. este evident că penetrarea acestui ansamblu, mai ales de către persoane fără studii în domeniu, e imposibilă şi, după spusele mai multor deţinuţi, singura cale de evadare e la cimitirul de vizavi, mai ales că unii dintre ei nu au dreptul nici măcar la activităţi recreative.

Ivan Petrosian, de profesie arhitect, arestat pentru participarea la conflictul armeano-azer din Nagorno-Karabah şi cu o pedeapsă de 15 ani, din care până acum a executat doi, a proiectat tunelul ce trecea pe dedesubtul curţii închisorii şi se sfârşea în pădurea din apropiere, având o lungime de aproape 50 de metri. singurul care a obiectat a fost caucazianul Mehmed Abdul Hamza, zis şi Abdullah Awadh, convertit la Islam în 2002 şi condamnat pentru terorism, fiind unul din cei care au orchestrat atentatul din 11 septembrie. acesta susţinea că măsurile de securitate nu sunt suficiente, circulaţia prin tunel a atât de multor oameni putea provoca fisurarea pereţilor sau chiar prăbuşirea plafonului, ceea ce ar fi dus la moartea majorităţii dintre ei. fu contrazis de colegii săi, care erau disperaţi să părăsească penitenciarul în orice condiţii, chiar reprimându-şi instinctul de conservare, astfel că reuşiră să stabilească locul unde începeau săpăturile.

într-o săptămână, sub patul lui Piotr apăru o gaură în care încăpeau doi oameni de dimensiuni medii, lucru excepţional având în vedere că se folosiseră doar un cuţit şi o bucată de metal de formă ne-regulată pe care unul din bieloruşi o găsise în celula sa. Mark Ianovik, un ţigan din Bosnia, protagonist a patru evadări, dintre care trei eşuate şi una după care a fost găsit în foarte scurt timp, i-a învăţat cum să aşeze aşternuturile de pat că să nu le fie observată lipsa până dimineaţă. totuşi, evadarea trebuia să se producă cât mai repede, deoarece membrii din conducerea penitenciarului obţinuseră deja aprobarea de a spori sistemul de supraveghere prin montarea de camere în celule, astfel planul lor ar fi fost compromis. aproape toţi deţinuţii din închisoare au anunţat că vor participa, de fapt, în instituţie va rămâne doar un deţinut, celebrul canibal care era condamnat pe viaţă.

au realizat 12 tuburi de oxigen prin metoda clasică, reuşind să cumpere alcool de la un gardian care se ocupa, în paralel, cu vânzarea la negru prin penitenciar şi procurându-şi tuburile de metal din componenţa unor obiecte ce odinioară erau folosite în fabrici de textile, dar acum se aflau în depozitul de deşeuri feroase şi neferoase improvizat pe terenul penitenciarului de către nişte persoane dubioase, din câte se ştia, cu acordul tacit al directorului.

săpăturile au continuat, iar marţi, chiar de ziua de naştere a lui Ivan Petrosian, 12 deţinuţi au dispărut în tunel, iar în locul lor au fost aşezate cârpe, diverse materiale şi chiar o păpuşă Barbie fără cap. cei 50 de metri se dovediră mai greu de realizat, deoarece, conform presupunerilor caucazianului, pământul a început să se surpe, iar unul dintre deţinuţi, la origine inginer constructor, care a trăit 25 de ani într-o casă subterană şi avea experienţă în clădirea de astfel de locuinţe, a reuşit să repare tavanul cu mâinile goale folosindu-şi doar rezerva de apă şi, în acelaşi timp, fără vreun material de construcţie sofisticat precum auto-nivelantul pentru podele folosit de regulă la renovarea caselor din paiantă, reuşi să suplinească chiar şi lipsa unui strat laminat. execută o tencuială provizorie în părţile inferioare în care apăreau crăpături frecvent, iar toate acestea în doar câteva minute, astfel încât să poată continua să se deplaseze.

la ora 5 30 dimineaţa, când se dădu deşteptarea în penitenciar, se observă lipsa a 12 deţinuţi din 30, toţi din secţia celor condamnaţi la peste 15 ani. personalul nu se confruntase până acum cu nici o evadare, astfel că măsurile adoptate de ei s-au dovedit ineficiente, iar informaţia a ajuns la organele abilitate independente de penitenciar abia după câteva ore, acest lucru ducând la înlocuirea directorului cu un fost şef de servicii secrete la pensie, care nu a reuşit nici el să-şi demonstreze capabilitatea. se instituiră numeroase filtre la ieşirea din oraş, se verificară cimitirul, pădurea, fiecare locuinţă, scară de bloc, subsol, însă nu se putu face mai mult. grădina fu cercetată în amănunt, utilizându-se atât nişte detectoare de metal foarte performante, cât şi câinii militari.

elicoptere din flota aeriana rusă şi americană survolară zona, numeroasele sisteme de captare a mişcării pe o rază de o sută de kilometri, puse recent la dispoziţia penitenciarului, se dovediră inutile căci nu detectau mişcarea subterană. fiecare celulă fu percheziţionată, însă nu se găsi nici un obiect cu care deţinuţii ar fi putut tăia gratiile de la geam sau facilita intrarea în gura de aerisire, care, paradoxal, nu prezenta decât un spaţiu circular cu diametrul de câţiva centimetri prin care se putea părăsi penitenciarul, doar dacă erai un şoarece, asta pentru că, atât aerisirii cât şi sistemului de încălzire şi producere a apei calde menajere, bazat pe pompe aer-apă, realizat de un inventator polonez, li se oferiseră un spaţiu comun prin care treceau ţevile care se schimbau o dată la şase luni şi aerul captat prin pompe, pe sistemul aparatelor de aer condiţionat folosite pe scară largă în Japonia şi asigurau un flux pe care mulţi dintre oamenii de ştiinţă avuseseră dificultăţi să-l explice, dar care oferea confortul termic necesar.

de aceea, mai toţi cei care au anchetat cazul nu şi-au putut explica cum au reuşit deţinuţii să penetreze sistemul de securitate, nimeni nu s-a gândit că ei se aflau chiar sub locul pe care s-au organizat atâtea filtre, s-au chemat persoane cu studii superioare în domeniul geofizicii, mai exact persoane care lucrează de ani buni ori în firme precum Petromul, ori studenţi care urmează studiile post-doctorale în domeniul ingineriei geologice, să analizeze solul pe care trebuie să fi călcat deţinuţii în contextul unei evadări clasice.

evenimentul fu interpretat de presă drept o catastrofă, Delfinul Negru adăpostind unii dintre cei mai sângeroşi criminali din istorie şi nici până acum nu se întocmise o evidenţă clară a deţinuţilor dispăruţi. cel mai dur penitenciar în lume, contestat la nivel mondial, cu unul din cele mai performante sisteme de securitate, pe care s-au cheltuit milioane de dolari, s-a dovedit atât de ineficient într-o situaţie relativ banală.

în cotidianul Russia Today, singurul ziar de limbă engleză din ţară, a apărut un articol defăimător la adresa autorităţilor ruse, de la preşedinte până la directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, de la prim-ministru la ambasadorul kazah, care a dus la amendarea patronului publicaţiei cu fabuloasa sumă de 2 milioane cinci sute de ruble ruseşti şi, de asemenea, la acuzarea autorului de calomnie şi arestarea sa preventivă, procurorii concluzionând că e un pericol pentru societate.

cel mai greu pentru deţinuţi a fost când ciobănescul german dresat special pentru astfel de cazuri a simţit o mişcare sub pământ şi a început să sape. atunci nu numai că au fost aproape să fie descoperiţi, ci chiar să moară, din cauza tavanului care s-ar fi prăbuşit peste ei. se aflau încă în tunel când autorităţile ruse au primit aprobare să cerceteze şi teritoriul cecen. mai aveau încă vreo 10 metri de săpat până la ieşire, dar ştiau că dacă se vor pierde în pădure cu siguranţă vor fi găsiţi, însă hotărâră să continue. înaintau din ce în ce mai repede, astfel că în cinci minte ajunseseră aproape de ieşire, înlăturară aproape tot pământul de la capăt, după aproape 24 de ore de săpături vor respira aer curat, oxigenul din tuburi devenind insuficient.

primul ieşi Ivan Petrosian, apoi Piotr şi restul deţinuţilor, dar tocmai când se pregăteau să fugă, descoperiră că nu ajunseră în pădure, ci în celula de unde plecaseră.

Chuck Palahniuk - Fight club

Chuck Palahniuk e un scriitor american. Primele sale cărţi, printre care şi Fight Club, au fost refuzate de toate editurile la care au fost trimise. în cazul cărţii de faţă, editorii au spus că romanul "e prea întunecat şi prea riscant". Palahniuk, în loc să-i estompeze tonul, l-a făcut mai întunecat şi mai agresiv şi a retrimis cartea. s-a dovedit că le-a plăcut la nebunie. romanul a stârnit controverse aprinse care l-au propulsat imediat în topul bestseller-urilor.

personajele din Fight Club, de la luptători de Wrestling până la doctori sau profesori de liceu, iau parte la bătăi clandestine în subsolurile barurilor din New York după ora închiderii, bătăi organizate de Tyler Durden, un tânăr care, pe lângă slujba de chelner, are legături cu piaţa drogurilor de mare risc.

romanul începe cu secvenţa în care naratorul şi Tyler se află pe acoperişul de la Parker Morris Building. cel de-al doilea îi ţinea primului un pistol în gură. naratorul împinse ţeava cu limba şi în acel moment se auzi zgomot de sticlă spartă. ei se aflau la etajul 191, iar fereastra se sparse chiar la 190. clădirea putea fi făcută praf în câteva secunde cu suficient fulmicoton în jurul pilonilor de susţinere. napalmul, obţinut prin dizolvarea fecalelor de pisică în apă, în combinaţie doar cu câţiva mililitri de benzină putea a distruge cea mai înaltă clădire din lume.

Fight Club-ul se caracterizează prin luptele sângeroase, drept exemplu:

"La prima bătaie, tipul mă prinde într-un full nelson și-mi împinge fața, îmi împinge obrazul, îmi împinge gaura din obraz în podeaua de beton pînă cînd dinții mi se sparg și-și înfig rădăcinile lor zimțate în limbă.

Acum mi-l amintesc pe Patrick Madden zăcînd mort pe podea și pe soția lui, micuță ca o figurină de porțelan, o biată fetiță cu coc. Soția lui chicotea și încerca să toarne șampanie printre buzele soțului ei mort."

sau

"La a doua bătaie, tipul îmi pune un genunchi între omoplați. Apoi îmi răsucește brațele la spate și mă izbește cu pieptul de podeaua de beton. Aud cum îmi plesnește o claviculă.

Vreau să sfărîm cu un baros marmurile lordului Elgin și să mă șterg la cur cu Mona Lisa.

Doamna Patrick Madden și-a ridicat cele două degete pline de sînge, cu urme de sînge rămase printre dinți, și sîngele i se prelinge de pe degete pe încheieturi, peste o brățară cu diamante, și pe coate, de unde începe să picure."

sau

"Numărul trei pare să știe ce-mi trebuie și-mi prinde capul, încercînd să mă sufoce. Există un procedeu în luptele de stradă care-ți oferă doar atîta aer cît să nu-ți pierzi cunoștința. Numărul trei îmi ține fața în îndoitura brațului ca și cum ar ține un copil sau o minge de fotbal și pumnul său e ca un molar care zdrobește.

Pînă cînd dinții îmi mușcă interiorul obrajilor.

Pînă cînd gaura din obraz se lățește pînă la colțul gurii, cele două rupturi se unesc și formează un fel de rînjet zdrențuit, care se cască exact sub nas și se întinde pînă la ureche."

pe deal

urca un deal cu o maşină fără un far, cu capota desprinsă pe jumătate, parbrizul spart, stopurile ne-funcţionale. portbagajul nu se închidea, iar semnalizarea dreapta clipea încontinuu. ştergătoarele se opriseră într-o zonă intermediară. roţile nu aveau capace, rugina se depusese pe aripi, iar singurul far era prins cu bandă scotch. ledul pentru marşalier lipsea, iar din locul gol ieşeau două sârme. luneta prezenta o spărtură în mijloc, pesemne fusese lovită cu un bolovan. scaunul din dreapta era aruncat peste bancheta din spate, iar cel al şoferului se balansa.

aproape de vârf, roţile derapară şi alunecă la bază. frâna scârţâi, dar maşina nu se opri. maneta de viteză se blocă în marşalier. acceleră şi se izbi cu spatele într-un copac. portiera se blocă şi încercă să deschidă geamul, dar zadarnic. maneta sigur nu mai fusese acţionată de mult timp şi o învârti în gol.

acceleră brusc şi urcă jumătate din deal. motorul se opri şi se întoarse de unde a plecat. pesemne călcase într-un cui, cauciucul din dreapta faţă se dezumfla, urcarea devenea şi mai anevoioasă. fu aproape să ajungă în vârf, dar o denivelare de pe coama dealului l-a oprit brusc şi nu putut evita alunecarea la bază. suspensiile nu au fost schimbate de mult timp, astfel că fiecare groapă era resimţită puternic de şofer.

apăsă acceleraţia până aproape de podea şi bucata de fier se îndoise. fenomenul se întâmpla mai ales la maşinile Kia Rio, unde pedalele erau confecţionate din tablă de calitate cel puţin îndoielnică.

scaunul pocni, pesemne un arc se desprinsese şi el se izbi cu capul de geam la o curbă mai periculoasă.

ieşi tot aerul din camera cauciucului la o groapă mai mare, dar el continuă să urce. se afla aproape de vârf, acceleră, probabil blocul motorului crăpase deja, bornele nu funcţionau. fu aproape să ia foc, smuci volanul şi-l desprinse din suport.