întrebările mele

- din câte celule este alcătuit un elefant?
- poţi să pui o familie de greieri să-ţi locuiască sub limbă?
- câte picături de sânge sunt într-un vârf de deget?
- de câte ori dă din coadă un peşte pentru a ajunge pe fundul gropii Marianelor?
- poţi să mături podelele cu genele?
- există vreun om care a iubit un păianjen care locuia într-o ceaşcă de teracotă albastră?
- poţi să mergi pe vârful picioarelor pe suprafaţa apei?
- poţi să sari într-un picior până în Antilele Mici şi înapoi?
- câmpia s-a îndrăgostit vreodată de ocean?
- de ce nu ţintim fluturii cu archebuza?
- poţi escalada o clădire înaltă folosind doar o singură mână?
- poţi dărâma o clădire cu degetul mic?
- de ce nu ne oferim elefanţi prin gaura cheii?
- s-a construit până acum vreun vitezometru cu solzi de nisetru?
- cu câţi kilometri pe oră trece o secundă?
- cum am putea opri planeta din rotaţia sa în jurul soarelui?
- poţi să zbori ţinându-te de piciorul unui pescăruş?
- poţi să-ţi atingi nasul cu limba?
- ai auzit vreodată liniştea cântând o romanţă?

dimineaţa

ai un aer de mag în mână cu o cupă cu greieri,
de mag care face comerţ cu tambuchiuri şi citoplasme,
ai un aer de seraf prost dispus căruia buricele degetelor
dau naştere la avortoni,
un aer de seraf prost dispus plutind deasupra autobazei
şi scânteilor laice,
cărnurilor ambivalente,

ai un aer de piţigoi fără aripi, tăvălindu-se în praf ca o vrabie,
înfoindu-şi pieptul,
în visul acesta  îţi faci din cili o mandolină,
din timpane o tobă,
zdrăngăni din pleoapele-ţi ezoterice:
zdrang, zdrang,
zdrang, zdrang,

ai un aer de detectiv în mână c-un flutur miop
întinzându-şi trompa spre lumina albastră,
spre lumină.

uşa de biserica

    Domnul profesor de engleză poartă un hanorac albastru cu inscripţia "Dragon fly" pe piept, nişte pantaloni largi şi încălţări "Adidas". De-asemenea poartă nişte şosete albe.

    Plimbându-se printre bănci, mângâie câte un copil pe cap sau îşi dezveleşte dinţii albi şi ascuţiţi de cercopitec sau cimpanzeu. Se opreşte în dreptul unei fete şi-i zice zâmbind cinic:
    - Treci la tablă că am chef să hrănesc o vrabie.
    Fata se îndreaptă şovăitor spre tablă, dar înainte de a ajunge, profesorul îi strigă fără nici un motiv:
    - Treci la loc! Nu ţi-e ruşine? Educaţia ta e zero!
    - Dar ce-am făcut? întreabă fetiţa cu un tremur în glas.
    - Mai ai curaj să întrebi ce-ai făcut? Treci la loc! Educaţia ta e zero şi-ţi pun un 3 acuma să rămâi corijentă!

    Fetiţa rămâne în picioare la marginea băncii. Nu după mult timp cere voie profesorului să meargă la toaletă.
    - Nu ţi-e ruşine? Educaţia ta e zero! îi răspunde acesta.

    După câteva secunde altă fată îşi cere voie la toaletă. Profesorul îi răspunde:
    - Sigur, frumoaso. Dacă ai nevoie poţi nici să nu-mi mai ceri permisiunea.

    Totul decurge normal câteva minute. Apoi domnul profesor ia penarul fetiţei pe care a scos-o la tablă şi o loveşte cu el în cap.
    - După câtă pomană mi-am făcut eu cu tine. Mie mi-ar fi ruşine în locul tău.
    Fetiţa spune printre lacrimi:
    - Dom'profesor, dar ce-am făcut?
    - Nimica, nimica n-ai făcut! Nu ţi-e ruşine?
    - Dom'profesor, dar n-am făcut nimic.
    - Vrei trei?
    - Nu!
    - Atunci taci!
    Deodată vine un băiat din spate şi o loveşte. Fetiţa izbucneşte în plâns.
    - Lasă că nici tu nu eşti uşă de biserică! spune domnul profesor.

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii de teamă

- să nu-mi cadă pleoapele, să facă zdrang ca nişte porţi de cetate;
- ca vârful nasului să nu plece;
- că de privirea mea atârnă un copil ca un fruct de o creangă şi dacă aş închide ochii, copilul nu ar avea de ce să se ţină;
- să nu pierd din ochi imaginea ta;
- ca gândurile să nu mi se vadă în ochi ca nişte fetiţe la fereastră;
- că ochii o să alunece în fundul capului şi să fie necesar să-i aduc înapoi;
- că pleoapa ar avea dinţi, că aş putea muşca cu ea;
- să nu-mi pierd concentrarea când operez un greier pe cord deschis;
- să nu-mi pierd echilibrul când stau într-un picior pe coada unei libelule care zboară;
- că privirea mea e o sfoară aruncată din avion de care atârn;
- că o să-mi cadă pleoapele, se vor izbi una de alta şi se vor sfărma;
- că oamenii nu ar mai putea admira turmele de oi din ochii mei;
- că pleoapa de sus va cădea aidoma cortinei la finalul unui spectacol care ţi-a plăcut;
- că pleoapele se vor închide ca fălcile unui câine sfărmând un os;

Mary Shelley – Frankenstein

        Mary Shelley (1797 - 1851) a fost o scriitoare engleză cunoscută pentru romanul “Frankestein” sau “Prometeul modern” (1818). Tatăl ei a fost filozoful William Godwin, iar mama ei, feminista Mary Wollstonecraft. Ca un omagiu adus scriitoarei Mary Shelley, Brian Aldis în monumentala sa istorie a Science Fiction-ului, consideră “Frankestein” ca primul roman autentic S.F.

         Acest roman începe cu patru scrisori de la Robert Walton pentru sora sa din Anglia, doamna Saville. În aceste scrisori Robert Walton îşi povesteşte expediţia spre pol. E de amintit mai ales ultima scrisoare în care e enunţat felul în care este salvat un individ pe nume Victor Frankenstein de pe o bucată de ghiaţă. Este adus pe vas, îngrijit, hrănit şi întrebat cum anume a ajuns pe aceea banchiză. Individul acceptă să-şi spună povestea vieţii sale cu condiţia de a fi lăsat o noapte să se odihnească.

        A doua zi Victor povesteşte că cu ceva timp în urmă fusese pasionat de medicină. Visa să creeze o fiinţă superioară rasei umane din rămăşiţele pământeşti ale unor decedaţi, lucru pe care l-a reuşit. Totul a luat însă o întorsătură neplăcută: fiinţa pe care a creat-o era hidoasă. “Pielea sa galbenă abia acoperea lucrătura de muşchi de dedesubt, părul său era negru-lucios şi atârna; dinţii erau de un alb-sidefiu, dar aceste trăsături făceau şi mai groaznic contrastul cu ochii săi apoşi, care păreau de aceiaşi culoare ca orbitele în care se găseau, cu tenul zbârcit şi cu buzele negre şi drepte”. Creatura măsura 2,5 metri din vina creatorului ei care nu a vrut să lucreze co oase mici.

        Situaţia se agravează încet, încet fiindcă fratele lui Victor este omorât chiar de această creatură şi în locul lui este considerată vinovată şi executată o servitoare a familiei. Clerval, un prieten foarte bun al lui Frankenstein, este şi el omorât. La finalul cărţii moare şi Victor Frankenstein ucis de propria creaţie.

sâmbătă seara

         sâmbătă seara în lumina decantată a televizorului cu particule solide de suspensie, lumina foşnind ca un fâş albastru, lumina în care în care bacilii devin brusc zeloţii aşteptării, zeloţii statuilor gigantice, sâmbătă seara în care îţi trăiesc copilăria, mă umplu de amintirile tale, ale părinţilor tăi, ale fraţilor demontaţi sâmbătă seara,  în care săpăm galerii, ne ascundem aidoma unor cârtiţe păcătoase, ne ascundem aidoma fetiţei sub stratul de gheaţă bogomilizat, ne ascundem speriați de scânteia care şchioapătă prin dormitor, uimiţi de corona de la părţile mai ascuţite ale conductelor de înaltă tensiune, lumina în care facem temenele în faţa casetofonului ca nişte fanatici religioşi, facem temenele unui zeu imponderabil obscur atârnând de o creangă.

        sâmbătă seara cu climat oceanic în care ne imaginăm că suntem statuile uriaşe din parc sub norii umezi rozalii cu chipul lui Brâncuşi, sâmbătă seara cu umbre ca nişte bălţi de cerneală, sâmbătă seara.

refren

eşti asemeni unei biocenoze,

unui liposarcom,

asemeni unui timpan,

unei anvelope,

unei radiaţii electromagnetice complexe,

eşti asemeni unui sac de cartofi

în care miroase a întuneric,

eşti o substanţă liposolubilă,

singur ca un element chimic gazos,

inodor şi incolor,

singur ca o bombă termonucleară,

ca un foton,

ca un blitz roşu,

tu – asemeni unui cub rubik,

unui pilon, unui căprior, unei arcade,

unei pietre care se rostogoleşte,

se rostogoleşte,

întocmai ca inima omului

când iubeşte,

tu – singur ca o rocă

magmatică, efuzivă, sticloasă,

ca o mişcare importantă a

scoarţei terestre în era mezozoică,

eşti asemeni sinelui despărţit

de sine, foametei, inundaţiei, spectrului,

pericolului iminent,

asemeni unui element chimic tetravalent,

unei morţi subite.

vară

Arşiţă ca într-un motor Wankel cu piston de formă triunghiulară,
cu cameră de ardere,
arşiţă – aer roz şi mirobolant,
aer cu aerosoli,
cu reacţii chimice,
cu miros de sulf,
cu feromoni,
aerul suav din vale poluat de pescăruşi,
arşiţă cu nume, vârstă, adresă, semnalmente, aburi circumcişi,

vara cu înmormântări, cu plâns, cu roţi de tractor,
vara aceea cu tencuieli verzi, albastre, cu moloz, cărămizi, cu cer roşiatic,
dimineţi de vară întinse ca nişte palimpseste sfărmicioase,
vara în care ai buricele degetelor gravide cu alte burice de deget la rândul lor gravide cu alte burice de deget,

vara în care sunt o cetate ascunsă în altă cetate,
vara prin părţile Salonicului în care suntem ca două fălci de menghină, apropiindu-se.

poem

tu ai ceva paranormal o inimă ca un mal surpat
o inimă prăbuşindu-se în tine ca o castană
rostogolindu-se - piatră care curând va ajunge fortificaţie
tu ai ceva din singurătatea unei mori de vânt
eşti singur ca un tunel la capăt cu şoareci cârtiţe bătrâni
care sapă şi sapă şi sapă
la capăt cu un microcosmos îndrăgostit de un macrocosmos
la capăt cu un univers prelung dubios monoton
aidoma clătinării orizontului în ritmul ştergătoarelor de parbriz în ritmul ploii
care cade ca nişte degete pe claviatură
un univers monoton ca un nor de bitum peste oraş
eşti singur ca o mănăstire arsă
ca o înserare fadă de octombrie
eşti singur ca un suflet de pescar
paranormal ca o apocalipsă
ca un anticrist
ca o furtună
tragic crud eşti
alergi spre tine însuţi ca fluviul gange spre vărsare
o jumătate din tine aleargă după cealaltă jumătate
eşti un fel de reptilă vorace
norii de deasupra – de fâş albastru
vocea ta – o sonată a lui bethoven
tu eşti sumbru ca un marş funebru
ca un tăiş de sabie
ca o claviculă anterioară centurii scapulare
eşti sumbru ca un omoplat
ca un stern
ca o carenă

înserarea

Se apropie înserarea cu radiografii, pistili, stamine, amintiri,

înserarea mai rupestră,

înserarea ca un fum,

ca un copil ce roade paginile unei reviste,

înserarea cu miros de pneu, de anvelopă,

cu miros de cafea neagră,

de gând perfect împachetat în sertăraşele minţii,

înserarea când ai chef să iubeşti

mai mult decât să rostogoleşti ochiul scos din orbită,

când fiorii se dizolvă în rezervoarele maşinilor de la benzinărie

şi tu miroşi atât de frumos a acidifiant, a azotat de potasiu, a lămâie,

înserarea cu gust de rocă pe care nu o poţi sfărâma între dinţi foarte uşor,

of, înserarea aceea de toamnă cu peisajul din RMN, cu cimitirul de maşini,

înserarea ca un cauciuc rostogolit pe deal,

înserarea de fontă, de plasticon, ca un ticăit de ceas monoton,

în care atmosfera dispare treptat – o emoţie

şi câmpia pleacă mai la vale, mai la vale

spre ocean, îndrăgostită,

înserarea în care fantomele noastre se iubesc în cimitir

şi anul e un ghem de blană în rostogolire,

e o banchiză uşor în topire,

înserarea precedată de o inundaţie,

de o fukushimă,

de un Hitler fericit,

înserarea ca un trup de cal în care se duc războaie mondial,

în care sunt tancuri şi explozibile,

înserarea în care eşti tandră ca o bombă atomică,

în care simţi frigul ca pe o sută de ace

înfipte în obraji,

înserarea în care fetiţele sar coarda

imperceptibile,

în care eşti intangibilă ca un câmp electromagnetic

cu graniţe care pleacă la vânătoare

de cerbi şi salamandre,

înserarea în care copiii caută reptile,

caută,

şi prin găurile din fuzelajul anemic se scurge încet viaţa,

se scurge

şi în care atârni de un măcăleandru pe cer,

înserarea în care eu sunt pomul de zahăr candel,

înserarea.

Giovanni Papini - Un om sfârşit

Giovanni Papini a fost un jurnalist, poet, eseist, critic literar şi romancier italian.

S-a născut în anul 1881 la Florenţa, fiu al lui Luigi Papini - meşteşugar cu convingeri republicane şi anticlericale şi al Emilei Cardini. A avut o copilărie şi o tinereţe solitare compensate de pasiunea pentru lectură.

Încă din tinereţe s-a angajat într-o frenetică activitate de scriitor, publicist şi animator cultural, devenind cu timpul un erudit autodidact. În anul 1900, împreună cu Giuseppe Prezzolini şi Ettore Morselli, înfiinţează o asociaţie de "liberi cugetători" (spiriti liberi), cu tendinţe anarhice şi idealiste.

În anul 1903 scrie programul revistei nou apărute "Il Leonardo", cu puncte re referinţă în filosofia lui Friedrich Nietzsche şi antroposofia lui Rudolf Steiner, având ca obiectiv lichidarea culturii academice italiene. În acelaşi timp lucrează ca redactor al revistei "Il Regno", condusă de Enrico Corradini.

Debutează ca scriitor cu un ciclu de "povestiri metafizice", printre care "Il tragico quotidiano" (1903) şi "Il pilota cieco" (1907). În 1907 publică prima sa carte în domeniul filosofiei, "Il crepusculo dei filosofi", în care combate virulent sistemele de gândire a şase din cei mai importanţi filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche), constatând în final moartea filosofiei (licenzio la filosofia) în numele unui iraţionalism vitalistic. În această epocă se căsătoreşte cu Giacinta Giovagnoli.

În anul 1911 dă publicităţii, împreună cu Giovanni Amendola, revista "L'Anima", care va apare până în 1913, când îi ia locul revista "Lacerba", editată împreună cu Ardengo Soffici, revistă care devine expresia futurismului florentin.

Papini se va distanţa mai târziu de această orientare în cartea L'esperienza futurista (1919).

În Le memorie d'Iddio (1912) exprimă cu violenţă protestul său antireligios şi nihilist, în timp ce în Le Stroncature face un rechizitoriu aspru, în numele avangardei culturale, al principalelor opere clasice (Faust, Decameronul, Hamlet etc.) şi polemizează cu scriitori contemporani, ca Giovanni Gentile sau Benedetto Croce.

În acelaşi timp scrie şi opere în spirit tradiţional, proză poetică, Cento pagine di poesia (1915), sau versuri, Opera prima (1917). Din această epocă datează una din operele cele mai apreciate ale lui Giovanni Papini, povestirea autobiografică Un uomo finito (1913).

În acest roman autorul mărturiseşte că în copilărie era numit de doamnele cu pălărie "un copil ursuz" şi de către femeile cu capul descoperit "un râios" pentru că într-adevăr, le era extraordinar de antipatic tuturor.

Când se întâmpla să fie împreună cu alţi băieţi, nu se amesteca în jocurile lor, ci îi privea cu ochi "verzi şi serioşi". Se întâmpla uneori să fie fugărit pe stradă; chiar şi în casa bunicului era lovit de pietre de copii ţăranilor. Rudele îl mângâiau doar pentru a nu trăda de faţă cu ceilalţi o părtinire prea indecentă.

Din această singurătate sumbră l-a salvat dorinţa de a şti. Se închidea în biblioteca tatălui său, o cămăruţă ce dădea spre acoperiş. Scotea dintr-un cufăr diverse cărţi, citea pe ici pe colo, descifrând, fremătând mereu de o nerăbdătoare încântare.

"Pentru mine realitatea nu era cea de pe stradă, de la şcoală, de acasă, ci mai curând cea din cărţi - unde simţeam că trăiesc cu mai multă plăcere. În unele după-amiezi dogoritoare de vară îl vedeam pe Garibaldi galopând cu mantaua umflată de adierea vântului în mijlocul hergheliilor şi împuşcăturilor din pampas; în dimineţile plicticoase şi soioase hoinăream împreună cu contele Alfieri care blestema caii şi versurile pe toate drumurile de poştă ale Europei, iar seara fremătam de ură patriotică sau de frenezia retorică a gloriei împreună cu oameni iluştri, cu un Plutarh tipărit foarte mărunt în multe volumaşe îmbrăcat în pânză albăstruie. În cărţile acelea am găsit şi primele îndemnuri la meditaţie" mărturiseşte autorul în capitolul "O sută de cărţi".

În capitolul "Un milion de cărţi" prezintă primele încercări de a merge la bibliotecă - la recomandarea unui prieten. Pentru a intra în marea sală de lectură trebuia însă să aibă vârsta de 16 ani, pe când el avea doar 12. La prima încercare de a intra la bibliotecă se dă mai bătrân cu trei ani, însă funcţionarul de la intrare îi spune:

- "Îmi pare rău! Citeşte regulamentul. Vino peste un an." Autorul îl caracterizează pe acest funcţionar astfel: "era un omuleţ burtos cu doi ochişori albaştri de peşte mort şi câte o cută răutăcioasă de o parte şi de alta a gurii."

Mai încearcă de câteva ori să intre la bibliotecă - fără rezultat însă. Peste un an se întoarce şi găseşte un alt funcţionar: "înalt şi uscat ca o pasăre jumulită." Reuşeşte să intre în sala de lectură, hotărât să înceapă viaţa aspră a unui om atotştiutor.

eşti trist

eşti trist ca o placentă de bivoliţă bătrână,
ca o globulă albă ce refuză să circule pe arteră,
ca un varice umflat,
ca o masă de ţesuturi cartilaginoase,

în tine se declanşează un motor cu ardere internă,
motor cu ventricule,
cu pedunculi
şi substanţă nervoasă albă.

când eşti trist se iscă avalanşe,
alunecări de teren.
rămâi fără celule neuronale,
devii un microcosmos elucubrant
plin de cârtiţe şi bătrâni orbi
ori un plămân de tuberculos.

eşti trist ca o infecţie microbiană
ce precedă inflamarea articulaţiilor.

***

cerul e un năvod plin cu peşti deasupra noastră.

deasupra vecinei – o piele tăbăcită de vidră

sau o cuvertură împletită din tentacule de caracatiţă.

primăvara în oraşul nostru e un caras în acvariu

în oraşul lui anton un cauciuc

cu o muscă

o poţi hrăni şi ţine în casă - animal de companie;
o poţi învăţa să înoate în ceaşca cu lapte;

îi poţi face un portret la scară mare, înrăma, pune pe perete;
o poţi programa să bâzâie în fiecare dimineaţă în loc de ceas deşteptător;
o poţi îneca în călimara cu cerneală;
o poţi îngropa în curte, în spatele casei;
o poţi învăţa să doarmă pe nasul tău;
o poţi învăţa să treacă printr-un cerc de foc;
o poţi ruga să te înveţe să zbori;
poţi vorbi cu ea, să-i faci confesiuni;

o poţi învăţa să doarmă pe nasul tău;
o poţi dresa să treacă printr-un cerc de foc;
o poţi ruga să te înveţe să zbori;
poţi vorbi cu ea, poţi să-i faci confesiuni;
poţi hrăni o pasăre cu ea;

o poţi pune să bâzâie în ritmul unei simfonii de Beethoven;
o poţi pune să plutească într-o bărcuţă de hârtie pe Oceanul Pacific;
poţi deveni vânător de muşte;
poţi să-i smulgi o aripă şi să pictezi pe ea un peisaj de toamnă;
poţi să te întreci cu ea: tu pe bicicletă şi ea în zbor;
îi poţi da să bea alcool;
îi poţi da bună-ziua dacă te întâlneşti cu ea pe stradă;
o poţi mesteca;

poţi să-i dai comenzi: "şezi", "rostogoleşte-te";
poţi să înveţi cum se spune "zbor" în limba ei;
poţi să o cronometrezi în cât timp zboară din Piatra Neamţ în Bacău;
o poţi închide într-un tub de neon;
o poţi pune să intre în nara unui rinocer care te urmăreşte;
o poţi pune să facă fitness;
o poţi ţine în buzunarul din faţă când pleci în călătorie pe mare;
o poţi omorî şi-o poţi extrage proteinele;
o poţi lega cu o aţă de piciorul patului;

James Fenimore Cooper - Ultimul mohican

    James Fenimore Cooper (1789 - 1851) a fost un scriitor prolific american. A scris numeroase povestiri şi romane istorice. Printre operele sale cele mai celebre se numără romanul „Ultimul mohican”, considerat opera sa de căpătai.
    În acest roman sunt prezente foarte multe fragmente memorabile, printre care fragmentul în care grupul de femei se apropie de huroni. Un huron e atras de şalul uneia dintre ele şi intenţionează să i-l ia, numai că aceasta strânge cu putere şalul la sân fiindcă ascunde sub el un copil. Huronul îi smulge copilul din braţe şi, cu un surâs feroce, întinde o mână pentru a-i arăta că e gata să facă schimb: şalul pentru copil, iar cu cealaltă mână roteşte copilul deasupra capului pentru a-i dovedi şi mai mult valoarea răscumpărării ce o pretinde. Femeia strigă: „- Na! Ţine! Ia tot!” şi dezbracă toate hainele la care poate renunţa. „Ia tot ce am, dar dă-mi copilul!”.
    Indianul, dispreţuitor, lovi cu piciorul acele lucruri fără valoare şi, văzând că alt indian îmbrăcase şalul dorit de el, zdrobeşte capul copilului de o stâncă şi aruncă trupul care palpită la picioarele mamei. Aceasta rămâne împietrită: priveşte fiinţa desfigurată pe care adineauri o strângea la piept, apoi priveşte spre cer pentru a-l blestema pe ucigaş.
    Huronul, înfuriat, îi crapă cu o lovitură de tomohawk. Aceasta cade şi moare îmbrăţişându-şi copilul. Astfel începe măcelul asupra englezilor de către huroni.

în ochii mei

în ochii unui geograf eşti o insulă de la tropice

sau o avalanşă eşti,

seismologic vorbind – un cutremur

cu magnitudinea de 8,1 pe scara richter

dimineaţa,

(dacă te privesc din punct de vedere fonetic)

eşti o vocală: a, e, i, o, u, ă, â,

depinde de dispoziţie:

“a” când eşti veselă,

“e” când nu ai chef,

“i” când eşti iritată,

“o” când eşti obosită,

“u” când eşti uimită,

“ă” când vrei să dormi,

“â” când nu vrei să mă vezi.

oricât aş fi de banal,

te pot descrie din punct de vedere gramatical.

acum eşti un “într-un”, peste două minute vei fi un “dintr-un”

ori litera “o” din cuvântul “cacao”

litera “u” din cuvântul “serviciu”,

dacă mă provoci

pot privi din punctul de vedere al papucilor tăi,

al fardurilor tale. (de ce nu?)

dar din punctul meu de vedere

eşti o fregată

pe Marea Egee.

tu vrei

tu probabil vrei să fii un bacil, o tenie, o epidemie de malarie,
vrei să poluezi să distribui petrol şi gaze naturale,
vrei să fii un accident de maşină soldat cu morţi

şi probabil vrei să te extinzi ca o boală de plămâni,
să locuieşti în tubulaturile corpului vecinului de la trei,
să sapi şi să construieşti o moară de vânt
în spaţiul dintre dintre diafragmă şi plămânul drept

şi sufletul să fie un cărăbuş mort pe care simţi nevoia
să-l zdrobeşti,
să-i smulgi aripile,

iubito,

vrei să fii un incendiu la fabrica de pâine.