casa pisicii

Edan a aşezat o grămadă de paie pe post de acoperiş, iar Andreea a propus să adauge şi câteva beţe, Edan a exclamat: "Bună idee!", a alergat în colţul parcului, ocolind toboganul ce consta dintr-o construcţie şubredă din lemn şi trei jgheaburi murdare, a rupt câteva crengi dintr-o plantă ce părea un Paliurus spina-christi, le-a curăţat de frunze şi le-a aşezat pe acoperiş, iar Andreea a sugerat să acopere paiele cu o bucată de carton găsită în preajma coşului de gunoi, dar Edan a refuzat, pe motiv că era prea mare.

Andreea a intervenit: "hai să punem şi nişte pietre", dar Edan s-a împotrivit: "eşti proastă? o să cadă tot!", dar ea s-a prefăcut că nu l-a auzit, a luat o dală desprinsă din alee şi a aşezat-o peste paie, iar în câteva secunde acoperişul a căzut peste pisică. "râzi ca proasta în târg!" i-a spus Edan, a reaşezat paiele şi a aruncat dala. "dar sunt găuri în acoperiş, dacă plouă la noapte?" a exclamat Andreea, dar Edan a ignorat-o, iar după câteva secunde a observat că pisica lipsea. "vezi ce-ai făcut, ai speriat-o!" a urlat Edan, "acum să o găseşti!".

"pis-pis-pis" a strigat Andreea, "unde eşti?", "uite-o, tu, e aici!" a lămurit-o Edan, însă a lovit accidental acoperişul şi a căzut. l-a refăcut, dar Andreea a stricat intenţionat tot ce aşezase Edan până atunci. "da' tu chiar eşti proastă!" a spus Edan aruncând pisica şi alergând în direcţia Andreei. a urmărit-o printre scrânciobe, tobogane, coşuri de gunoi, a dat peste un copil cu capul mare, a împiedicat-o pe Andreea care a fost lovită de un scrânciob şi a căzut.

"aşa îţi trebuie dacă strici acoperişul!" i-a spus şi l-a refăcut.

vântul l-a împrăştiat după câteva minute. "Vezi, ţi-am zis eu că trebuia să punem pietre!" a strigat Andreea.

...

îmi place să inventez lucruri despre alţii, să par documentat, să-mi fondez afirmaţiile pe argumente şi informaţii false, să modific trecutul combinând evenimentele reale cu cele inventate - ca în distopia 1984 de George Orwell, să distorsionez şi să răspândesc tot ce aflu, incluzându-vă în realitatea paralelă în care eu decid ce se întâmplă, care sunt regulile, realitate care mă va conţine, îmi voi pierde percepţia şi nu voi şti când ce spun e plauzibil sau nu.

te-aş putea convinge că sunt rudă de gradul şase cu actorul venezuelean Juan Carlos Vivas, că un stră-stră-stră-bunic al meu a fost primar al oraşului Caracas, invocând ani, coincidenţe de nume, adrese de care nu ai auzit niciodată, aş spune că deţin probe materiale şi m-ai crede, dar aş greşi o dată istorică pe care o cunoşti, aş stâlci un nume şi m-ai descoperi.

aş putea afirma că ştiu toţi preşedinţii americani de la Lincoln până la Obama, să enumăr 5-6 dintre ei şi tu să mă crezi, dar, intrat în realitatea mea paralelă, aş inventa anii pe care i-a petrecut fiecare la conducere, iar tu, ştiindu-i pe cei reali, m-ai demasca.

aş putea să-ţi vorbesc de ultimul model de vw Scirocco, de capacitate cilindrică, de consum, dar pierzând contactul cu realitatea să îi exagerez trăsăturile, să cresc preţul cu câteva mii de euro, să spun că sistemul de navigaţie cu touchscreen cuprinde întreaga lume, nu doar Europa.

te-aş putea convinge că deţin un laptop acer aspire s3 comunicându-ţi câteva detalii tehnice, anunţându-te în fiecare zi ce am mai instalat, analizând raportul calitate-preţ, eu ne-văzând niciodată în viaţă un astfel de laptop, dar aş putea exagera, inventa atribute pe care dispozitivul nu le are.

te pot convinge de orice, plasând respectiva faptă în timp, înconjurând-o cu detalii de context, folosind termeni neologici - astfel îţi controlez memoria, vei regreta lucruri pe care nu le-ai făcut - vei trăi în realitatea mea, dar intrând şi eu în ea, chiar voi crede ceea ce spun.

realitate în care sunt la fel de inteligent ca William Sidis, la fel de bogat ca moştenitorul tronului saudit,
unde şapca cu care m-ai văzut acum o săptămână este a unui celebru jucător de golf american,
unde deţin ultimele modele de telefoane,
unde am în cameră un smart-tv Samsung, nu un TV Orion cu diagonala de maxim 50 de cm,
unde sunt prieten apropiat cu fiul deţinătoarei L'Oreal.

îmi place să râd pe seama acţiunilor altora, acţiuni pe care nu le-au făcut, să aflu că sunt bârfit şi să contracarez cu informaţii false. schimb circumstanţele, desfăşurarea oricărei întâmplări, devin cel mai norocos de pe pământ, cel mai inteligent, orice greşeală se transformă într-un moment de maximă inspiraţie: mă împiedic sau scap un lucru din mână nu din neatenţie, am intenţionat să produc un efect comic, nu stau pur şi simplu fără nimic în cap, ci meditez la lucruri foarte importante. când uit de ziua de naştere a unui prieten, mă felicit că mi-am amintit chiar şi după o săptămână.

o realitate paralelă din care toţi pot ieşi, cu excepţia mea.

am rotit, am smucit

am rotit, am smucit capacul borcanului cu pastă de tomate, îmi aluneca şi am folosit un prosop de bucătărie, apoi am introdus dinţii unei furculiţe între capac şi recipient, am îndoit furculiţa şi am procedat la fel cu un cuţit, dar nici aşa nu a funcţionat.

am cercetat borcanul din toate unghiurile, am căutat pe etichetă informaţii referitoare la cum se deschide: am găsit doar ingredientele în patru limbi, gramajul, codul de bare, cuvintele:"pastă de tomate" în română, italiană şi engleză şi jos, în colţ, sintagma: "a se consuma de preferinţă înainte de data indicată". "o soluţie ar fi să-l sparg" mi-am zis, dar nu aveam unde depozita pasta de tomate pe care nu o foloseam.

ziua precedentă deschisesem borcanul fără să mă gândesc, iar acum încercam de aproape 10 minute.

am lovit repetat cu vârful unui cuţit în centrul capacului(din aluminiu) până l-am găurit. lovisem de aproape patruzeci de ori şi în gaură nu încăpea nici o linguriţă pentru cafea. nici cu celălalt cuţit din suport nu am făcut progrese, abia dacă am adăugat doi-trei centimetri în diametru.

am lovit în acelaşi punct cu un cuţit Bergner, cu lamă de 20 de cm şi gaura s-a lărgit. încă două lovituri cu aceeaşi forţă şi am decupat o bucată mare de aluminiu. acum, încăpea chiar şi o lingură normală, dar am decis să mai lovesc de două trei ori capacul, de data aceasta în alt punct. am încercat să desprind cu mâinile bucăţile de aluminiu rămase, dar m-am tăiat.

fără să mă gândesc, am rotit uşor spre stânga ceea ce mai rămăsese din capac - am reuşit să desfac borcanul, tocmai după ce îndepărtasem porţiunea din aluminiu.

Nikolai Petrov şi sculptura

sculptorul Nikolai Petrov avea o relaţie de prietenie apropiată cu Gurbanguly Berdimuhamedow, pe baza căreia a devenit consilier local şi a obţinut un imobil cu parter şi mansardă, complet mobilat şi utilat, era cel care a realizat sculpturile din holul palatului construit recent de preşedinte în oraşul Tedhzen, sculpturi care au devenit subiect de dezbatere pe principalele canale de ştiri din Turkmenistan şi din ţările vecine, un urmaş al ayatolahului Ruhollah Musavi Khomeini afirmând că sunt anti-musulmane şi cerând părăsirea de către Gurbanguly Berdimuhamedov a oricărei funcţii, de la cea de preşedinte al statului la cea de secretar general al partidului unic, cât şi lapidarea lui Nikolai. mai mult, câţiva etnici kurzi care au pătruns ilegal în Turkmenistan au încercat să îl asasineze, trăgând câteva focuri de armă spre automobilul în care se afla. dar, cu acest prilej, sculptorul a devenit celebru şi a profitat de ocazie pentru a-şi promova operele de artă. a primit comenzi din cele mai diverse, chiar şi din Mauritius sau insula Tonga, trebuia să reprezinte tot felul de zeităţi locale de care nu auzise niciodată, din cele mai rare tipuri de lemn, dar cu remuneraţii pe măsură: o singură sculptură la scară foarte mică valora între 1000 şi 5000 de dolari.

în câţiva ani, strânse aproape un milion de dolari şi se mută în capitala Ashghabad. achiziţionă o casă cu două etaje, ce-i drept, cea mai mică de pe strada pe care se afla, o casă ce fusese cumpărată de un fost ministru de interne chinez în urmă cu câţiva ani, donată soţiei acestuia care i-a vândut-o fiului lui Gurbanguly Berdimuhamedov care a stat în ea doar câteva săptămâni, mutându-se înapoi în palatul părinţilor săi, iar Nikolai Petrov a achiziţionat-o plătind, în numerar, 750 000 de dolari.

continuă să sculpteze şi să vândă, organiză o expoziţie la marea Casă de Cultură din Ashghabad, la care au fost prezenţi aproape 10000 de oameni din 50 de ţări, se organiză o licitaţie pentru un bust din stejar alb care fu câştigată de Amancio Ortega (cel care controlează retailerul de îmbrăcăminte Zara) pentru suma de 150000 de dolari. profesorii de arte plastice de la marile universităţi se declarară uimiţi de succesul lui Nikolai, cât şi de valoarea sculpturilor sale. un jurnalist francez a afirmat că Nikolai ar fi rudă cu Ossip Zadkin, deoarece bunica lui, înainte de căsătorie, se numea Petrovna Zadkin, dar se dovedi că era doar o coincidenţă de nume. sculptorul era fiul contabilului şefului filialei partidului comunist din Sehretabat, iar mama sa era profesoară de rusă şi franceză la şcoala generală. nimeni din familia sa nu avea legătură cu sculptura, străbunicul său fusese cizmar, stră-stră-bunicul se ocupase cu agricultura.

când vânzările erau comparabile cu cele ale L'Oreal, tocmai când apăruse pentru prima dată în topul publicat de revista Forbes, pe locul 124, cu o avere aproape de a celui mai bogat investitor sud-african din Statele Unite, declină toate comenzile în aşteptare, rezilie contractul cu cel mai mare magazin de obiecte de artă din Europa şi, mai mult, refuză o cerere a lui Gurbanguly Berdimuhamedov. celebritatea dispăru la fel de repede cum apăruse, părăsi în mod inexplicabil capitala Asghabat şi se mută înapoi în Sehretabat. cumpără un sistem de monitorizare şi securitate foarte performant, ce consta din zeci de camere audio-video montate în interior şi exterior, bariere cu infraroşu de ultimă generaţie şi garduri electrice ce înconjurau casa.

ziarele scriau că avea atacuri de panică repetate, că fusese diagnosticat cu tulburare bipolară şi a fost aproape de internarea la psihiatrie. alţii bănuiau că plănuia să plece în Statele Unite şi să înceapă o nouă viaţă.

domnul Jaroslav, vecin de-al său, observă că lucra la o nouă sculptură, una care îl înfăţişa chiar pe Nikolai, cu părul său vâlvoi, barba nerasă de câteva luni, un ochi mai mic şi unul mai mare (sculptorul nu trăsese perdeaua la orele 22, iar camera sa era la parter).

opera sa de artă fu gata abia după şase luni, dar Nikolai Petrov nu o arătă nimănui. o ascunse în beciul casei unde montă şi două camere de supraveghere. într-o seară, auzi uşa beciului deschizându-se, verifică, dar nu găsi pe nimeni. în noaptea dintre 19 şi 20 august, auzi câteva zgomote, alergă în beci şi văzu că sculptura a dispărut. o găsi foarte aproape de casă, chiar dacă era întuneric, la poarta domnului Evgheni. dar, după o săptămână, dimineaţă, găsi uşa pivniţei deschisă şi sculptura lipsea.

o căută prin cartier, verifică la frontiera cu Afghanistanul, dar nu depistă nimic. vizionă imaginile de pe camera de supraveghere, observă un om care deschidea uşa de la beci şi ieşea. dar nu avea sculptura în mână şi, ciudat, arăta chiar ca el.

studie imaginile timp de câteva săptămâni, observă că respectivul intrus plecase chiar din locul unde aşezase sculptura - pentru că era chiar opera sa de artă care părăsise pivniţa din proprie iniţiativă.

bomba atomică a lui Fred Olsen

Fred Olsen citise pe Internet toate articolele despre "cum să faci o bombă atomică", devenise un telespectator fidel al Al-Qaeda TV, descărcase manualul cu instrucţiuni pentru aderenţii la organizaţia teroristă postat pe site-ul oficial (lucru care determină serviciile secrete norvegiene să-i intercepteze convorbirile telefonice şi să-l includă în lista cu "ameninţări la siguranţa naţională"). mai realizase o bombă acum câţiva ani, pe când era farmacist şi locuia la marginea capitalei Oslo. făcuse rost de glicerină, acid azotic şi sulfuric din farmacia unde lucra, dar nu gestionă bine cantităţile şi, mai ales, turnase apă peste acid sulfuric. explozia fu incontrolabilă, focul a cuprins hambarul şi alte două anexe, iar Fred Olsen a suferit arsuri pe 75 la sută din corp şi a fost internat timp de câteva săptămâni la o clinică privată de chirurgie plastică din Drammen. mai târziu, a descoperit că glicerina nu era în stare pură, iar acidul azotic conţinea, de fapt, şi alte substanţe.

acum voia să realizeze o bombă atomică pe care să o detoneze pe un câmp din regiunea Sørlandet, o bombă care ar fi lăsat Pământul fără viaţă. el combinase tehnicile utilizate pentru grenadele piraţilor somalezi, cele învăţate de la emisiunile Al Qaeda TV şi din manualul cu instrucţiuni, folosi şi sfaturile prietenului său, olandezul Bjorn de Jong, comerciant şi fabricant de materiale pirotehnice încă din 1994. evident, nu-i dezvălui intenţiile sale, ci spuse că vrea o explozie înceată, cu puţin fum, de anvergura unei fumigene dintr-o minge de ping-pong. doar că Fred înlocuise ingredientele, în loc de permanganat de caliu utilizase beriliu, iar în loc de acid sulfuric, poloniu. de asemeni, nu avea altimetrul cu radar şi dispozitivul de diflexie, dar, din câte înţelesese, nu erau componente de care să depindă explozia.
 
ascunse materialele în podul casei sale, pe rafturile dulapului fără o uşă pe care nu îl mai folosise de ani buni (îl cumpărase de la un magazin second-hand când se mutase), sub somiera de pat cu lemnele putrezite şi desprinse aproape în totalitate, printre maimuţoi de pluş, autobuze de jucărie cu geamurile sparte, fără roţi, covoare roase de molii. totuşi, era sigur că va avea loc o percheziţie la domiciliul său. fenomenul terorismului lua amploare în Norvegia şi autorităţile încercau să-l eradicheze. recent, instalatorul şi şeful asociaţiei locatarilor din acel cartier, a fost arestat pentru că făcea parte din organizaţia islamistă-şiită Hamas.

Fred Olsen voia să detoneze bomba pe 10 mai, de ziua lui de naştere, zi în care, odată la câţiva ani, se întâmpla câte ceva rău: în 2005 un tren personal a deraiat, în 2007 un student la agronomie s-a sinucis, sărind de la balconul său de la etajul 6, în 2009 o casă a sărit în aer din cauza unui scurt circuit, iar în incendiul de amploare, pe care pompierii s-au chinuit câteva ore să-l stingă, au murit şapte persoane.

asamblarea bombei s-a dovedit dificilă, corpul propriu-zis îl improviză dintr-un pet de cinci litri, dar pusese o cantitate dublă de poloniu şi beriliu. preconiza că explozia va fi devastatoare, radiaţiile ar ajunge până în cea mai mică insulă din Pacific, în maxim o săptămână după detonare nu va mai exista viaţă pe Terra. şi dacă, totuşi, vor rezista câţiva oameni, vor muri în scurt timp de foame sau de sete.

bomba va fi transportată în portbagajul destul de mare al maşinii sale, un Ford Escort breack model din 1995. pentru detonare, o va trânti cu putere de pământ - exploda exact ca o grenadă. drumul până în regiunea Sørlandet era destul de lung, 250 de kilometri, dar era cea mai apropiată zonă în care nu ar putea fi observat. terenul aparţinea unei ferme părăsite de ani buni.

plecă la ora 8 dimineaţa şi ajunse la 13 30. deschide cu grijă portbagajul, scoase bomba, îşi luă avânt, pentru un moment se răzgândi şi voi să demonteze dispozitivul, dar rămase în cumpănă. putea să-i explodeze în mână în orice moment, o aruncă. bomba căzu pe pământ, dar nu se întâmplă nimic. unde era explozia devastatoare pe care şi-o imaginase el, despre care o să se vorbească în toate cotidianele importante din lume, de la Le Monde la New York Times, despre care o să titreze toate canalele TV, atât cele de ştiri, cât şi cele de divertisment? lumea era într-un mare pericol, doar datorită lui, Fred Olsen. toată omenirea va vorbi despre el ca despre cel mai periculos terorist din istorie.

dar nu explodă nimic, Fred Olsen verifică dacă e ceva în neregulă cu bomba, o mai aruncă o dată. se auzi un fâsâit, apoi un pocnet scurt. atât.

pistolul cu apă

Ivan îl urmărea pe Egidiu cu un pistol cu apă prin spatele blocului E1, printre clădirea în paragină a unui fost magazin alimentar şi blocul CFS, pe lângă vechea centrală termică a cartierului acum plină cu obiectele nefolositoare locatarilor, de la premergătoare stricate la scaune fără picioare, pe spaţiul verde al vilei "Nr 14".

Egidiu sări gardul care separă Vila 14 de Vila 18, se ascunse pe scara vilei nr 18, dar Ivan îl observă şi se postă în faţa uşii, doar Egidiu nu va sta acolo o veşnicie.

el ieşi împreună cu un locatar, se strecură printre blocurile E4 şi E5. ocoli o bătrână cu două sacoşe de rafie şi un bărbat în trening lila, alergă în spatele centralei termice şi se ascunse în ierburile înalte de aproape un metru. Ivan aşteptă sprijinit de zidul centralei, încercă să-l păcălească pe Egidiu strigându-i: "stop joc! gata! hai să facem altceva! Egidiuu!".
 

Egidiu ieşi din ascunzătoare, alergă până pe strada Aleea Parcului, apoi pe Strada Progresului, de-a lungul căreia se înşirau doar foste întreprinderi şi blocuri de nefamilişti, mări viteza şi se ascunse în curtea unei case părăsite de la capătul străzii.

Ivan îl observă, intră în curte şi îl pândi de după zidul şubred, de paiantă. merse de-a lungul lui şi îl văzu pe Egidiu în spatele casei. alergă după el, dar acesta ocoli şi intră în imobilul fără uşă şi cu geamuri din care rămăsese doar rama.

Ivan intră şi el, acum Egidiu nu mai avea unde fugi, după ce a fost urmărit aproape jumătate de oră. Ivan apăsă pe trăgaci, jetul nu ţâşni, mai apăsă o dată, scutură pistolul, crezând că era ceva în neregulă cu el, dar zadarnic, căci rămăsese fără apă.