Adriano, magicianul

Adriano Alberto Gonzalez a fost şoferul circului Bola de Cristal din La Paz şi, în acelaşi timp, responsabil cu îngrijirea animalelor, curăţarea cuştilor, ajutor al dresorului timp de doi ani în care a avut ocazia să călătorească în toată America Latină. în puţinele pauze de serviciu, executa reprezentaţii clandestine de magie, deoarece numerele lui nu erau introduse niciodată în spectacol. directorul circului considera că Adriano nu are suficient talent să practice iluzionismul, el însuşi ocupându-se în tinereţe cu această meserie.

Adriano, însă, credea că nu face simple trucuri, ci că e înzestrat cu abilităţi de magician. chiar a scris propria sa carte de vrăji, care, însă, a fost refuzată de şase edituri la rând, iar a şaptea i-a spus să renunţe la mai bine de trei sferturi din volum şi să introducă restul într-un "Manual al vrăjitorilor" pentru copii, o carte de colorat care, din informaţiile pe care le-a obţinut Adriano, urma să fie împărţită în maxim 100 de exemplare în creşele din zonele defavorizate ale Boliviei.

de spectacolele sale se bucurau doar ceilalţi angajaţi ai circului, care însă nu agreau trucuri mai complicate decât scoaterea unui iepure din pălărie sau cele executate cu ajutorul cărţilor de joc, pentru care indienii din ghetourile Bombay-ului primeau câţiva cenţi de la turiştii europeni şi cărora orice om le-ar descoperi mecanismul după numai o desfăşurare.

argentinienii plăteau cel mai mult pentru o reprezentaţie clandestină dintre latino-americani, în medie 50 de pesos, adică după o oră adunai banii necesari pentru mâncare timp de o săptămână, ba chiar şi pentru câte un suvenir, însă deplasările în Argentina erau destul de rare. majoritatea reprezentaţiilor se susţineau în Peru, unde deţineau chiar propria sală de spectacol în provincie.

cu toate acestea, circul falimentă, rulotele şi maşina Fiat Ducato din 1991 fură confiscate de Banca Naţională Boliviană, astfel încât Adriano fu nevoit să se întoarcă în apartamentul său din La Paz pe care-l închiriase unor tineri căsătoriţi doar cu două săptămâni în urmă şi să le returneze avansul de 1000 de pesos.

Adriano vându locuinţa şi se stabili în subsolul unui imobil de patru etaje. smulse uşa din balamale, o acoperi cu o pătură şi o utiliză în chip de pat. cumpără un bec cu incandescenţă la 70 de pesos şi îl agăţă de tavan, bineînţeles după ce se branşă ilegal la reţeaua electrică centrală. improviză o sobă pe care o alimentă, pentru început, cu lemnul din componenţa ferestrelor, golurile astupându-le cu nişte bucăţi de metal. după câteva reprezentaţii pe străzile Boliviei, îşi permise chiar un televizor cu antenă incorporată dintr-un magazin de vechituri.

câştigurile se măriră treptat, ajungând chiar la nivelul celor ale unui muncitor necalificat dintr-o ţară membră UE.

apăru chiar în Bolivia de tus manos pentru faptul că ar fi reuşit să îmblânzească un şarpe doar recitându-i câteva incantaţii, să trezească un om aflat în comă profundă de aproape un an, să spargă un geam fără să-l atingă.

declară în direct la televiziunea naţională că poate transforma orice obiect sau clădire în contravaloarea sa în bani. unii îl credeau, alţii se amuzau pe seama lui sau preconizau necesitatea unei internări într-un sanatoriu cât mai rapid cu putinţă. miliardarul mexican Carlos Slim Helu îl provocă să-i transforme palatul din Ciudad de Mexico, cunoscut pentru opulenţa sa, iar Adriano acceptă.

clădirea avea patru etaje şi o mansardă, iar la subsol se afla o podea culisabilă care putea fi înlăturată doar cu o apăsare de buton şi în locul ei apărea o piscină lungă de 25 de metri şi lată de 10, pe pereţii căreia fuseseră montate nişte încălzitoare performante de apă setate la temperatura de 30 de grade celsius, iar lichidul era ţinut în 10 cazane pe modelul celor produse de Godin, numai că aveau capacitatea de 200 de litri fiecare. apa trecea prin conducte şi ţâşnea încălzită din podeaua piscinei, aşa încât era o plăcere să stai înăuntru în timp ce se umplea. efectele jetului de apă pe corpul omenesc întreceau orice fel de masaj de relaxare.

la parter se aflau 7 dormitoare, fiecare cu baie proprie, un living cu un şemineu electric ce valora cât zece maşini Bmw X3, o lustră cu corp din aur de 18 karate şi 500 de leduri îndreptate jumătate spre podea, jumătate spre tavan. bucătăria acoperită cu gresie din india, 600 euro per metru pătrat şi faianţă produsă de un meşter din Udaipur.

următoarele etaje constau într-o succesiune de dormitoare şi camere de zi, dotate cu mobilă din stejar, fotolii şi canapele cu masaj.

de fapt, întreaga clădire era o imitaţie a palatului din Jaipur, construit de o dinastie indiană şi neschimbat până acum. faţada era placată cu marmură jumătate alb jumătate albastru, iar scările de acces de la un etaj la altul aveau balustrade din aur.

televiziuni din 60 de ţări se strânseră la faţa locului în ziua când Adriano trebuia să transforme clădirea miliardarului în contravaloarea sa în bani. pentru siguranţă, jandarmii nu i-au lăsat pe spectatori să se apropie mai mult de cinci metri de el. veniseră oameni până şi din Laos ca să observe evenimentul, iar în programul de ştiri din Coreea de Nord fusese inclus şi acest subiect.

la ora 18 30, Adriano se postă în faţa clădirii şi rosti câteva vorbe pe care nimeni nu le înţelese, apoi agită bagheta în aer şi păru că invocă o divinitate. după 30 de minute, mulţi oameni şi-au pierdut încrederea, dar au decis să aştepte până la sfârşit. magicianul era vizibil obosit, se înroşise, iar peste un minut clădirea dispăru. majoritatea credeau că va fi înlocuită de un munte de bani. terenul era gol, iar în mijlocul lui un spectator găsi o monedă de un cent.

Vladimir Nabokov - Lolita

Vladimir Nabokov(1899-1977) a fost un scriitor american de origine rusă. "Lolita" a fost prima sa carte redactată în limba engleză. a fost refuzată de patru edituri din cauza subiectului pe care îl trata: un lector i-a sugerat că firma sa ar fi dispusă să o publice daca autorul ar transforma-o pe Lolita într-un băiat de doisprezece ani pe care să-l lase sedus de protagonistul Humbert, un fermier, într-un hambar, totul expus în fraze "scurte şi puternice". lectorii celei de-a doua au fost atât de plictisiţi de roman, încât nu au reuşit să treacă de partea a doua. un editor i-a spus că regretă că în roman nu sunt personaje pozitive. a primit o scrisoare din partea celei de-a patra edituri în care i se zicea că dacă firma ar publica "Lolita", atât autorul, cât şi patronul editurii ar înfunda puşcăria.

cartea a devenit best-seller la scurt timp după publicare, creând un imens scandal în spaţiul literar american. protagonistul, pe nume Humbert, e un profesor care îşi caută o gazdă. se îndrăgosteşte de fata gazdei, în vârstă de 12 ani. de aceea, plănuieşte în detaliu asasinarea mamei.

după înmormântarea acesteia, Humbert şi fata se mută în alt stat american.

romanul se remarcă, în primul rând, prin fragmentele în care sunt descrise conflictele dintre el şi fată:

"am înşfăcat-o şi am smuls-o din fotoliu. Din acel moment nu mi-am mai stăpânit nici eu glasul şi am continuat să zbierăm unul la altul, iar ea mi-a spus lucruri ce nu se pot tipări. A spus că îi e silă de mine. S-a strâmbat monstruos la mine, umflându-şi obrajii şi scoţând un sunet exploziv diabolic. Mi-a spus că încercasem să o violez de mai multe ori pe vremea când eram chiriaşul mamei sale. Mi-a spus că e sigură că i-am ucis mama. Că se va culca cu primul tip ce i se va ivi în cale, iar eu n-am cum s-o împiedic. I-am spus să urce scările şi să-mi arate locurile unde îşi ascunde banii. Stridentă, dezgustătoare scenă! O prinsesem de încheietura cu protuberante a mâinii şi ea se sucea şi răsucea încercând pe furiş să găsească un punct slab, astfel încât să se smulgă din mâinile mele într-un moment favorabil, dar o ţineam zdravăn şi, de fapt, am învineţit-o bine - drept pedeapsă, sper că sufletul meu va putrezi - şi o dată sau de două ori şi-a smucit braţul cu atâta violenţă, încât m-am temut să nu i se desfacă mâna din încheietură şi tot timpul m-a fixat cu privirile acelea de neuitat în care se înfruntau mânia rece şi lacrimile fierbinţi, şi vocile noastre acopereau telefonul şi când, în sfârşit, mi-am dat seama că sună, ea a şters-o numaidecât."

mama Lolitei fusese aproape să-i surprindă în timpul unei scene de dragoste, când el o săruta şi-şi plimba degetele prin părul ei, au avut noroc că a bătut la uşă înainte de a intra.

la scurt timp, corespondenţa dintre el şi copilă a fost descoperită de către mamă. în acel moment, cei doi erau căsătoriţi. soţia l-a părăsit după acest incident, dar, tocmai când traversa strada, a fost lovită de o camionetă şi doctorul nu a putut decât să constate decesul. se vorbea despre o înţelegere între şofer şi Humbert.

ca atribut negativ al acestui roman, remarc abundenţa de adjective din anumite fragmente, care nu reuşesc decât să dilueze conţinutul, nu să-l îmbogăţească.

"Promisesem Şcolii Beardsley, buna şi vechea Şcoală Beardsley, că ne întoarcem de îndată ce vor înceta obligaţiile mele la Hollywood (inventivul Humbert urma să fie, după cum am lăsat să se înţeleagă, consultant principal în realizarea unui film despre "existenţialism", un subiect de mare interes la acea dată). In realitate, cochetam cu ideea să mă strecor binişor peste frontiera mexicană - acum mă simţeam mai viteaz decât anul precedent - şi să hotărăsc acolo cum să mă descurc cu mica mea concubină care avea acum un metru cincizeci şi doi înălţime şi cântărea patruzeci şi două de kilograme. Am căutat şi am scos la lumină ghidurile turistice şi hărţile noastre. Ea a stabilit ruta cu imensă însufleţire. Renunţase la ifosele juvenile şi la aerul sastisit şi se arăta dornică să exploreze realitatea bogată. Să se explice schimbarea prin activitatea ei dramatică? În acea duminică dimineaţă anostă, dar caldă, când am părăsit casa nedumerită a profesorului Chem şi am pornit în viteză pe Main Street îndreptându-ne spre autostrada cu patru benzi, aveam senzaţia de plutire caracteristică viselor. Rochia de bumbac cu dungi albe şi negre a Iubitei nu se asorta cu acvamarinul tăiat cu artă şi agăţat de lănţişorul de argint care-i împodobea gâtul: darul meu dintr-o zi ploioasă de primăvară. "

fuga lui Marian

Andrei, Marius, George şi Alexandru îi înconjuraseră pe Eugen şi Marian care erau înarmaţi cu nişte beţe lungi şi subţiri.

Marius smulse o bucată de metal din componenţa unui balansoar (ţeava dintre tălpile curbate şi scaun) şi îi ameninţă, determinându-i să păşească în spate, unde au fost întâmpinaţi cu câteva croşee şi o directă din partea lui Andrei şi a lui Alexandru.

George culese o piatră de jos şi mimă că ar vrea să arunce.

Andrei scoase din pământ un puiet şi îl aruncă în direcţia lor, fu aproape să îl nimerească pe Marian.

acesta se feri, dar primi un picior în rotulă de la Alexandru şi căzu.

Eugen îl împinse pe George care se dezechilibră, apoi alergă printre Andrei şi Alexandru.

Marius îl împiedică şi voi să se arunce asupra lui, însă fu lovit cu băţul subţire peste spate de către Marian.     

Eugen avu timp să scape sărind gardul, însă cel care îl salvase fusese prins. George îl apucă de guler şi îl ridică, dar el ripostă cu un picior în zona intimă.

Andrei alergă spre Marian, dar se împiedică de un bolovan şi fu depăşit de acesta. Marian sări gardul şi se îndepărtă.

coborârea

frânghia legată de calorifer cobora de la etajul patru până la parter prin fereastra deschisă. un om verifică nodul şi altul urcă pe pervaz. privi în jos, apoi începu să coboare funia. încercă o alunecare rapidă şi îl usturară palmele când ajunse la etajul trei.

se agăţă de un coş de evacuare din inox şi fu nevoit să revină pe frânghie deoarece acesta nu era bine fixat în perete.

vântul îi luă şapca neagră pe care scria cu verde Heineken.

se afla în picioare pe un pervaz de la etajul trei când privi în jos, iar celălalt om îi spuse: "ai grijă!" în timp ce refăcea nodul. strigă o persoană care trecea pe trotuar şi fu aproape să cadă în gol. salută un bărbat care îşi repara coşul de evacuare pe blocul vecin. păşi foarte aproape de marginea pervazului.

o doamnă îl arătă cu degetul:
"uite la ăla!" îi zise alteia care îl fotografie cu telefonul mobil.

locatara garsonierei pe pervazul căreia se afla trase perdeaua, îl văzu şi se sperie.

coborî încet până la etajul doi unde, obosit, aşeză piciorul drept într-o gaură în perete, îl privi pe omul de la etajul patru, "Vezi poate cazi!" spuse.

atunci dădu drumul frânghiei şi se agăţă de alt coş de evacuare.

ajunse din nou pe frânghie şi, după o coborâre scurtă, se odihni câteva minute pe un pervaz.

puse piciorul pe zid, dar alunecă şi căzu oprindu-se într-un coş de fum din metal. se agăţă din nou de frânghie şi lovi un geam balansând picioarele în aer.

alunecă doar câteva secunde şi se opri între etaje. atârna de frânghia care era aproape să se rupă. nu avea unde să se aşeze şi voi să alunece până la parter, dar abia se mai putea susţine.

prima dată, dădu drumul mâinii stângi. omul de la etajul patru strigă: "Ţine-te!", dar el dădu drumul şi mâinii drepte.

Joliavin şi clădirea

Joliavin privea clădirea în care a locuit primul preşedinte al Boliviei situată într-o suburbie a actualului La Paz, o clădire cu două etaje, cunoscută pentru elementele arhitecturale deosebite, însă ne-vizitată de turişti, nici măcar de cei autohtoni, în ciuda faptului că Bolivia şi-a câştigat independenţa faţă de Spania în decursul primului său mandat.

Joliavin se opri în faţa construcţiei, se concentră, iar o bucată de tencuială căzu, vopseaua lavabilă de pe faţadă se jupui, iar un geam se sparse. era fereastra de la dormitorul fostului demnitar, se vedea patul şi noptiera pe care era aşezat un aparat radio şi lampa cu petrol, iar dulapul rămăsese fără o uşă. încăperea era luminată de un bec cu incandescenţă, pereţii erau plini de igrasie şi pânze de păianjen, iar în câteva clipe, uşa de intrare în clădire se desprinse din balamale cu un pocnet, căzu şi scoase la iveală un hol lung, cu podea tip mozaic cu modele geometrice, la capătul căruia se afla una din cele patru băi a casei, iar pe laturi bucătăria, sufrageria şi trei dormitoare.

Joliavin se înroşi, părea un vraci din Uganda în timpul unei rugăciuni adresate zeului ploii însoţită de dansul în jurul unei flăcări şi strigătele în una din cele 200 de limbi oficiale, se încruntă şi în momentul acela una din cele două păsări de ipsos de pe terasă zbură.

o doamnă se opri pe trotuar, privi construcţia fără un geam şi fără uşa de la intrare înlocuită acum câteva zile. se auzi un pocnet şi structura din lemn masiv a acoperişului cedă, vântul desprinse una câte una ţiglele, rămase un gol, iar acoperişul se lăsă, ţinându-se abia în câteva lemne. acestui incident îi urmă o spargere bruscă a patru geamuri, iar martorii observară că vechea plită pe care gătea soţia preşedintelui fusese înlocuită cu una electrică, pe care o poţi achiziţiona cu mai puţin de o mie de pesos din orice magazin de electrocasnice, iar vechea sobă de teracotă cu ceramică smălţuită cu albastru cobalt, care acum valora cât întreaga casă, era substituită de nişte calorifere electrice plasate în fiecare cameră, calorifere utilizate mai ales pentru locuinţele sociale din cartierele mărginaşe, la preţul de 800 pesos bucata. pereţii interiori pictaţi cu modele ecuadoriene chiar de proprietarul casei în memoria mamei sale originară din acea ţară fuseseră văruiţi neglijent de o echipă de venezueleni recomandată de Institutul pentru Plasarea Forţei de Muncă, înfiinţat chiar cu câteva săptămâni înainte de restaurare.

drept consecinţă, a apărut Asociaţia Muzeografilor Bolivieni, organizaţie non-profit care va veghea ca monumentele istorice să nu fie renovate precum orice locuinţă, să fie păstrat aspectul iniţial al clădirii în cauză. varul lavabil care fusese aplicat pe pereţii interiori era de proastă calitate, unul din cei mai importanţi oameni de televiziune din vremea aceea a publicat un articol în care afirma că acea vopsea fusese obţinută de la o firmă-fantomă prin nişte intermediari dubioşi din Columbia care aveau legătură şi cu piaţa drogurilor de mare risc înfloritoare în suburbiile Bogotei.

autorităţile boliviene, potrivit acelui articol, doreau să plătească cât mai puţin pentru refacerea casei revoluţionarului. atunci, odată cu spargerea unei ferestre de la parter, se observă că în locul covorului pe care l-a ţesut chiar Anita Lozano cu care preşedintele a avut trei copii se afla un covor persan pe care îl găseai în orice piaţă, ba chiar în orice magazin second hand cu produse import Venezuela, Cuba, Columbia sau chiar elveţiene, germane, chinezeşti.

spargerea geamului de la baie aproape că trecu neobservată, însă cei care restauraseră clădirea comiseseră o indiscreţie: se ştia faptul că fostul preşedinte era pasionat de arhitectura veceurilor, iar ei înlocuiseră veceul cu capac de aur de 18 carate cu unul comun, ba chiar insalubru, racordat la o fosă septică, mai degrabă la o hazna sub forma unei barăci de lemn în preajma căreia mirosea insuportabil, fiind folosită de oamenii străzii. baia de la etaj fusese dotată cu un veceu special cu senzor care, la apăsarea unui buton, se transforma în scaun cu masaj pe care precursorul lui Domingo Caycedo îi plăcea să citească ziarul. comandase o cadă cu jeturi de apă sub presiune, asemenea actualelor căzi cu hidromasaj, iar specialiştii care au inspectat pentru prima dată clădirea au fost uimiţi de complexitatea sistemului. acum, încăperea era goală, nici măcar vitrina pentru produsele de îngrijire nu mai era acolo.

se observa o chiuvetă şi jumătate dintr-o cabină de duş, iar dacă dădeai perdeaua la o parte, vedeai că duşul era de fapt un furtun care ieşea din perete. ultima scândură a acoperişului trosni şi se auzi: "poc", apoi etajul al doilea se transformă într-o ploaie de bucăţi de tencuială, iar Joliavin îşi încordă bicepsul şi, simultan, toate uşile interioare şi exterioare ieşiră din balamale, geamurile rămase se sparseră, subsolul clădirii fu inundat şi forma casei se schimbă, în ciuda faptului că era construită din cărămidă, ca în cazul celor din pământ, toate plantele din grădină se uscară, gardul din şipci, majoritatea putrezite, căzu. la fel, parterul fu şi el inundat, robinetele porniră, becurile se stingeau, se aprindeau, se stingeau, se aprindeau. tavanul căzu şi casa se prăbuşi.