Inscripţie pe-un peşte

pescarii ce prin bălţile de sos
pe frunze de mărar plutesc uşor
din vechi cârlige râmele şi-au scos

şi îngeri vagi le cântă iar în cor
un menuet păşind încet pe-un nor

retrasa

retrasa

Sunt singur

ca un lup ce rătăceşte cenuşiu
ca o ceaşcă de cafea uitată pe pervaz
ca un nor cenuşiu între norii albi
ca un leopard al zăpezilor pe un versant al munţilor himalaya
ca un munte cu piscul între nori
ca o scoică pe fundul mării
ca o stea într-o margine de nori

ca un elefant într-o turmă de hipopotami
ca un nasture pierdut în colţul unei camere
ca o muscă în pânza unui păianjen
ca un fir de iarbă între alte fire de iarbă
ca o focă plutind pe o bucată de gheaţă
ca un bob de mazăre în scurgerea de la bucătărie
ca o batistă uitată în tren

ca o cămilă oarbă în deşert
ca o lebădă într-un cârd de raţe
ca o cetate în ruine

ca o cârtiţă în vizuina ei de sub pământ
ca un cal alb într-o herghelie de cai negri
ca un alpinist în vârful muntelui
ca o floare a soarelui într-un lan de porumb
ca un pui de elan prin pădure

Michael Ende: Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă

       Michael Ende (n. 1929) a câştigat numeroase premii şi distincţii pentru literatură pentru copii. Cea mai cunoscută operă a sa este romanul „Poveste fără sfârşit” (1979), o carte de mare tiraj care a totalizat la nivel mondial numeroase traduceri şi dezbateri.
Pentru romanul „Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă”, Michael Ende a fost inclus pe lista onorifică a premiului „Hans Christian Andersen”. Această carte a fost premiată în repetate rânduri: în 1961, 1962, 1963 şi 1967.
       Lukas, mecanicul de locomotivă locuieşte pe insula Lummerland, o ţară de două ori mai întinsă decât o sufragerie. Într-o zi, când se pregăteşte să plece cu locomotiva sa, locomotivă pe nume Emma, de-a lungul insulei întâlneşte un postaş ce aduce un pachet cu adresa: „strada 13, Lummerland”. Gândindu-se că în Lummerland nu există decât o stradă care nu e nici pe departe strada 13, hotărăşte să-l anunţe pe împărat cu privire la sosirea acestei corespondenţe.. Până la urmă pachetul e deschis şi se observă cu stupoare că înăuntrul lui se află un copil.  Doamna Wass se însărcinează cu creşterea şi educarea acestuia. Aşa copilul ajunge mare. Împăratul îi propune lui Lukas să renunţe la locomotivă pentru a-i face loc copilului să-şi construiască o casă, căci Lummerland-ul era mic. Lukas vrea să plece din Lummerland, dar din întâmplare şi copilul află acest lucru. Astfel, chiar în seara plecării, băiatul se furişează în locomotiva lui Lukas. De aici încep o serie de aventuri: lupte cu dragoni, greutăţi îndurate cu stoicism. Nu vă puteţi da seama care sunt acestea decât citind cartea.
        Romanul captează cititorul şi-l ţine în suspans până la final. Aventurile lui Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă au fermecat mulţi copii din lumea întreagă.

De Coşbuc

mergem pe un nor
înspre asfinţit
ne cântă în cor
îngeri de lignit

fluturi moi de lapte
coboară din cer
când se face noapte
zburăm spre eter

Ora de desen

        Doamna profesoară deschide uşor uşa. Îşi pune geanta pe catedră, apoi izbită de mirosul din sala de clasă, ordonă deschiderea geamurilor. Ordinul, dintr-un motiv sau altul, nu e executat. Ba mai mult, doi copii pleacă deja să închidă şi geamul întredeschis din capătul clasei. Profesoara cere să ne pregătim uneltele pentru desen. Se aud copiii cotrobăind în ghiozdane, prin ciorne, caiete, cărţi, foii rupte, bileţele.  Doamna profesoară scoate şi ea un set de pensoane nesigilate din geantă. Copii încep să urle şi să arunce cu creioane, caiete de la unul la altul. Doamna profesoară ia o bucată de cretă şi o aruncă  în Andrei. Se face linişte iar Andrei îşi ia ustensilele pentru desen şi pleacă. Ceilalţi elevi îşi finisează planşele. 
        Deodată Maria se ridică de la masă, deschide fereastra şi-şi aruncă ceaşca cu tot cu apă şi penson. Doamna profesoară întreabă: „Măi fată, de ce-ai aruncat cana? Putea să cadă în capul cuiva.” Ca răspuns, Maria aruncă şi cana colegei ei de bancă pe fereastră. Mai mult, îi ia şi desenul fluturându-l prin sala de clasă. Până la urmă şi ea îşi strânge ustensilele şi pleacă. 
        Au mai rămas doar patru copii. Victor se ridică şi din neatenţie răstoarnă cana cu apă a fetei de lângă el chiar pe icoana pe care o lucra aceasta. Doamna profesoară zice: „Măi neatenţilor! Căzuţi din lună! Cu capu’n nori! Pierde vară! De ce mai veniţi aicea, ca să stricaţi?” „Da doamna,  da’ mie nu-mi place desenu’! îmi place sportu’!” replică Victor. Doamna profesoară răspunse indignată: „Ce? Îţi place aruncarea cu privirea? Taci acolo şi lucrează, că Dumnezeu te vede! Şi apropo, ştie cineva câte sărbători în cinstea Maicii Domnului sunt? Ia să fac eu o ascultare mică acuma, chiar dacă nu suntem la curs...” însă exact atunci intră şi doamna directoare adjunct pentru o mică inspecţie. Negăsind nici o lucrare finalizată exclamă: „Nu pictaţi nimica! Pierdeţi timpul, mai mare ruşinea!” 
        Doamna profesoară, după plecarea „oaspetelui nepoftit”, începe să urle şi să izbească cu mâna în catedră. Din spatele sălii de clasă se aud strigăte ca: „Şut! Gol! Ronaldo!” Doamna profesoară vede un copil ce simulează un joc de fotbal cu un mototol de hârtie. Pe lângă râsetele fetelor din prima bancă se mai aud şi nişte „zbierăte”, nişte „chicoteli”. Doamna profesoară îşi ia geanta şi pleacă. Copii îşi strâng ustensilele.

La un maţ

te aşteaptă îngeri
ce-ţi cântă serenade la maţe de purice
şi peri nazali de muscă

te urmăresc tăceri
suflând în crude intestine de căpuşă
şi sonore tendoane de greier

la un maţ de flutur
un heruvim intonează un menuet
şi-ţi dă creiere de furnică

la un intestin subţire de scarabeu
tristeţea solfegiază gama do
iar plictiseala
acordă nişte căi respiratorii
de păianjen la o chitară

în locul unde stau împăturite
deşerturi şi oceane
serafimii cântă o simfonie
la coarne de fluture
şi fragede laringe de furnică

O clipă

cât o clipire din ochi
cât o bătaie de palme
tristă ca o panteră de circ pe care cade biciul dresoarei
lungă cât un tren marfar pe şine
cenuşie ca un nor de ploaie
ca un balon de săpun
cât scârţâitul canaturilor unui geam
cât bătaia din aripi a unei rândunici
cât căderea unei stele
cât un claxon într-o intersecţie
cât pocnitul din deget

cenuşie ca blana unui lup
cât ciocăneşte un aye-aye cu degetul său într-o nucă de cocos
cenuşie ca penele unui huhurez
cât o sorbitură dintr-o ceaşcă de ceai
cât orăcăitul unei broaşte
cât urlatul unui lup la lună
cât plecarea unui glonţ din puşcă
cât scârţâirea unei uşi
ca o minge izbită în asfalt

Maimuţa Coco

        Maimuţa Coco a părăsit acum doi ani jungla în care locuia. A intrat în caravana circului Globus convinsă că acolo are să-i meargă mai bine. De fapt a fost singurul animal care a mers de bunăvoie să dea reprezentaţii şi spectacole prin toată lumea.  Se simţea mai bine printre elefanţi, lei, tigri, pantere decât în grupul ei de maimuţe. Dar, ca orice animal, nici ea nu a scăpat de biciul dresoarei şi de repetiţiile zilnice de dinaintea spectacolului. Dresoarea o învăţase să meargă pe apă. Zilnic făcea acest exerciţiu şi, când greşea,  poc - o lovitură de bici.
        De la o vreme maimuţa deveni abătută. Se hotărî să evadeze din caravana circului, dar cum era închisă în fiecare seară în cuşcă, acest proiect deveni cu totul irealizabil. A doua zi, dresoarea o chemă pe maimuţă la repetiţii. Ţinând cont că avea spectacol chiar peste o zi, e de înţeles faptul că biciul căzu de foarte multe ori pe spinarea ei. În ziua reprezentaţiei dresoarea mai făcu o repetiţie cu maimuţa. Din fericire spectacolul a ieşit foarte bine, astfel încât protagonista sa fu răsplătită cu o sumedenie de banane.
       Peste o săptămână Coco avu altă reprezentaţie. Trebuia să stea într-un picior pe luciul unei ape. Chiar în mijlocul spectacolului, când era aplaudată de toţi spectatorii, maimuţa sări şi se agăţă de un nor.

Cântec

motanul meu
mestecă aripi de fluturi
mereu

vânează pe nori
îngeri uşori

la apus
ne scuipă de sus

miaună şi sare
de pe acoperiş
spre soare

Vlad şi gardianul

        Vlad coboară scările ca un uragan până jos, la gardian. „Dom’gardian, pot să merg acasă?”. „Nu, du-te în clasă!”, dar când gardianul nu e atent, Vlad se furişează şi devine absent. Totul se calmează o clipă apoi îl vezi pe gardian cum ţipă: „S-a dus, s-a dus, s-a dus! Ferescă-l cel de sus!”. 
        Vlad se întoarce deodată şi doamna dirigintă îl întâmpină supărată: „Măi Vlad, nu ţi-am spus să rămâi în clasă?”.  „Da doamna, dar am fost doar până acasă!”.  „Nu contează, nota scăzută la purtare! Să te-nveţi minte să nu te mai crezi aşa mare!”. „Da’ doamna, da’ după ce-am plecat, am venit!”. „Nu contează, ai chiulit!”. „Da’ doamna, da’ dom’gardian m-a ştrangulat şi mi-a pus piedică!”. „Nu-i nimic, că nici tu nu eşti uşă de biserică!”. „Doam’profesoară, da’ eu voiam să mă duc în clasă! Am venit foarte repede de-acasă!”. „Atunci ce-a avut domnul gardian cu tine? Asta o s-o discutăm mai bine peste o săptămână!”. „Da’ doamna, da’ m-a tăiat la mână!”. „Lasă măi, du-te-n clasă c-o să sun la tine acasă!” şi Vlad se repezi ca un uragan supărat pe domnul gardian.

Se înoptează

întunericul curge prin rigolele trotuarelor
panterele negre îşi întind boturile şi beau întunericul de pe umerii frunzelor
oierii privesc cerul şi întorc carul mare cu osia în jos
din cer se lasă câte o picătură de întuneric, câte una - ca dintr-un alambic
fantomele cu trupuri de fum încep să umble pe alei
curge întuneric pe acoperişuri, prin uluci

noaptea pune un tighel de întuneric în jur
întunericul se scurge din palme

bezna se lasă ca o perdea peste oraş
pulpa întunericlui tremură
noaptea aleargă despletită prin parc cu părul lung
întunericul îţi bate la uşă cu mâini de păpuşă

întunericul atârnă albatru de stele
bezna striveşte acoperişurile
întunericul ne îmbrăţişează cu braţe de fum
o antilopă paşte întunericul pe câmp
întunericul fuge pe malul râului
întunericul cade în bumbii florilor

Peisaj

Marcela,

Ileana,

Josephina,

Maria

apucau

cele patru capete

ale deşertului Gobi

şi-l scuturau

ca pe-un cearşaf.

La noi e bine

la noi e bine
îngerii merg pe biciclete
iar amiezile cad transversal înfăşurate în mătăsuri

da, e bine la noi,
mai frumos şi mai bine ca la tine acasă

pentru că la tine
nu sunt elefanţi îndopaţi cu aripi de flutur
nu sunt facoceri în cefalotorace,
stelele la noi sunt de ceară fină.

la noi e bine într-adevăr,
o pot demonstra şi meteorologii
prin simpla deducţie
că vântul la noi cântă din flaut.

într-adevăr e bine la noi,
aşa de bine încât
şi elefanţii se înghesuie în pieptul nostru.

la noi se azvârlă piramide şi e bine.

într-adevăr e bine.

La oră

        Doamna profesoară intră în clasă tristă şi-şi suflă nasul în batistă. După ce priveşte atent, observă că nu-i nimeni absent. Se freacă la ochi ca să se trezească şi începe să povestească. Când ajunge la punctul culminant, Vlad începe să urle ca un elefant. Doamna profesoară, văzând că nu are cum să-l oprească, refuză să mai povestească. Atunci Vlad se opreşte dintr-o dată şi se uită către noi: „Bă, să fac ca un cioroi?”. Doamna profesoară îi spune lui Vlad: „Măi, mai faci mult ca o cioară? Să ştii că pentru ciori există sperietori! Noi suntem aici ca să învăţăm, nu să ne strâmbăm!”. Chiar atunci două fete încep să arunce una în alta cu stilouri, creioane, caiete. Profesoara urlă deranjată şi fetele încetează deodată. Atmosfera se calmează şi doamna profesoară pe un scaun se aşează. Acum povesteşte şi doar soneria o opreşte.

retrasa

retrasa