Isolda

ştergea de praf un hipopotam de lemn
vântu-i răscolea sânii muşuroaie
tălpile simţeau din plin pământul ud
sub soarele un buzunar gol
câinii latră hidrele îşi înalţă capetele
ea are unghiile albastre
degetele subţiri
mângâie favoriţii rombici ai fanţilor păduchi
pe pletele îngerului exterminator
sub cupola ultimei vorbiri
ideile eclozează
dintre pleoapele ei lacrimi
roşii albastre mov

Poveste despre dragoste şi întuneric- Amos Oz

Amos Oz (n.1939) este un cunoscut prozator israelian. Cartea „Poveste despre dragoste şi întuneric”(2002) a primit zece distincţii internaţionale printre care „Premiul Goethe” acordat de oraşul Frankfurt.

Mama lui Amos s-a aşezat lângă el în pat într-o seară, l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi i-a spus: „Nu-i nimic, dormi mai departe”. A doua zi ea era moartă.

Tatăl lui s-a recăsătorit, fapt în urma căruia Amos a suferit un declin şcolar. Voia neapărat să meargă la o şcoală pentru muncitori, deşi nu-i plăceau deloc muncile agricole, doar pentru a se opune tatălui şi bunicului.

Singurul motiv pentru care a  dorit să rămână patru ani la şcoala Tărâmul Copiilor era, de fapt, învăţătoarea lui, Zelda. Se îndrăgostise de ea şi în vacanţa de vară venea sub geamul ei, îi cânta serenade, se oferea să o ajute la treburile casnice, cum ar fi bătutul covoarelor, mutarea taburetului, datul cu mopul, ştergea de praf mobilele şi televizorul. La amiază, când se întorcea acasă, se aşeza pe pat şi îşi imagina o scenă de dragoste între el şi ea. Zelda era căsătorită. De fiecare dată când îşi imagina, Amos se simţea vinovat. O confruntare aprigă cu tatăl său l-a determinat să-şi întrerupă vizitele la Zelda.  Părintele considera ca fiind anormal faptul că Amos nu-şi putea face prieteni de vârsta lui şi îşi petrecea timpul liber cu învăţătoarea.

În altă zi bunica Shlomit din partea mamei a venit în casă cu o farfurie de prăjituri pentru el. Când a văzut în ce mizerie trăiau Amos şi tatăl lui, a chemat o echipă de menajere. Tatăl lui Amos a distrus toate obiectele mamei, drept răzbunare.

Amos s-a revoltat împotriva tatălui său şi a ales să meargă la şcoala pentru muncitori. Tatăl i-a spus: Când te gândeşti că nepotul profesorului Klausner a ajuns un terchea berchea, un huligan.

Somnul (schiţă)

Un rozaliu puhav sferic cu limba lată inertă înghesuită în gura-i strâmbă.

Între patru pereţi scorojiţi monotoni lipsiţi de tablouri, unde căldura e un abur moale ca un chilot de virgină, lucrurile sunt plasate alandala televizorul biroul veioza fotoliul dulapurile lungi de lemn pline de haine mototolite patul nefăcut de luni pe pernă cu un teckel astmatic, cu ochii umezi şi coada stufoasă plină de scaieţi, nasul negru de cauciuc.

Covorul persan ca un podium pentru acarieni ce n-a fost măturat sau scuturat de la divorţ, adică de acum un an.

Băs se ridică din scaun, parcurse drumul obişnuit până la bucătărie pentru a-şi prepara ceaiul de muşeţel cu lămâie pentru gât.

Tusea îl chinuia încă de la treisprezece ani şi, după un calcul simplu 53 – 13, observăm că timp de 40 de ani nu a reuşit să scape de boală.

Nevasta, de vârstă apropiată, nu îl suporta pentru că tuşea mereu,se îneca cu salivă, consuma cât un doberman adult şi mirosea a transpiraţie.

Axilele lui albe nu agreau nici un fel de deodorant, capriciu care nu i-a fost iertat de nicio persoană cu care a intrat în contact.

Smocurile lui puturoase înghesuite între braţ şi trunchi stârneau repulsie în nopţile de sex, amplificate de buricul plin de firmituri şi sfârcurile mov.

La şcoală atrăgea atenţia prin mirosul emanat, căci nu a iubit niciodată sâmbetele în care trebuia să se spele, peste care, prin diverse tertipuri, sărea uneori.

Părul lui era dezgustător,plin de mătreaţă şi cleios.

În fiecare noapte se îmbrăca la costum, îşi punea mâinile pe piept şi adormea.  Se pregătea pentru întâlnirile din vis.

I-a luat aşa de mult să se trezească, încât rudele l-au crezut mort.

S-a trezit abia în sicriu.

Vasile Traşcă

    Vasile Traşcă se desprinse cu greu din aşternut, clipi de câteva ori în pijamaua lui albastră, îşi întinse membrele amorţite de somn, dezmorţi umerii ca nişte continuări stângace ale pieptului, păşi cu picioarele goale pe hol ca un gladiator în arenă. Gresia rece îi augmenta senzaţiile pornind de la tălpi până în creştet, degetele de la picioare ezitau să atingă podeaua, arătau ca nişte curmale uscate.

    Avea gâtul înţesat de coridoare de flegmă, sunetele ieşeau uscate şi neplăcute, părul negru şi faţa de hârtie imaculată.

    Ochii înconjuraţi de cearcăne şi încadraţi între frunte şi pomeţi.

    Spatele îngust pe care se profilau vertebrele formând axul scheletului şi urcând încet spre umeri şi gât.

    Sfârcurile mici mici caraghioase se potriveau cu burta insuficientă, buricul adânc leit gaura unei mine de uraniu.

    Mai jos un sex roşu lung între două picioare subţiri înfipte cu rotundurile genunchilor aspre şi fesele albe mici, care în mişcare, nu tresăreau deloc.

    Vasile Traşcă era un poetastru fad, veleitarist, constipat, deţinătorul unei cantităţi mai mult decât ruşinoase de materie cenuşie, nelipsit de condescendenţa criticilor şi cititorilor simpli iluzorii de pe reţelele unde ninge.

    Câmpurile de hârtie albă au fost înlocuite de documentul Word, între timp, dar asta nu are nicio importanţă, fiindcă ceea ce lipsea nu era doar talentul, ci şi doza necesară de IQ.

    În schimb, Van Hubben – locuitorul celeilalte camere, era un domn respectabil de vreo 53 de ani, încă nepublicat în volum, dar foarte citit. Presta servicii în toate halele lirice online, critica virulent şi lăuda.

    De fiecare dată când cei doi se întâlneau în faţa uşii de la baia comună, se îmbrânceau până Van Hubben câştiga, datorită corpolenţei. Faptul că locuiau în acelaşi apartament constituia pentru ei o corvoadă.

După ce Vasile Traşcă a murit, Van Hubben s-a simţit cu adevărat împlinit.

Însă, la 2 săptămâni după moarte, Vasile a deschis uşa camerei lui Hubben, a scos un pistol, i l-a pus la tâmplă şi a aşezat degetul pe trăgaci.

Mi-am întâlnit îngerul

- întins pe iarba udă a grădinii, cu vârful unei aripi în noroi, cu penele îmbibate de lumina amiezii pline, cu ochii deschişi
- ţintea fluturi cu arbaleta
- avea degetele picioarelor lungi şi subţiri ieşind din sandale
- urina pe un zid scorojit şi avea sexul cald ca o floare roşie
- avea o pălărie îndesată pe frunte, în penumbra căreia se vedea mustaţa neagră lipită deasupra gurii şi nasul subţire cu fosele mici
- în tribune la un meci al naţionalei printre suporterii care decojeau seminţe
- printre trecătorii grăbiţi cu sacoşe în mâini
- într-o dimineaţă ceţoasă de mai, în staţia de autobuz printre călători
- avea aripile ascunse sub cămaşă
- casiera de la supermarket zâmbea protocolar, bucata mea de brânză feta, ciocolata Poiana, deodorantul, punga de făină şi plasa de portocale alunecau toate laolaltă pe bandă, iar el, în spatele meu, îşi scotea produsele din coş
- aşteptau la rând la magazin: Marian, Ion, Vasile, Victor, Constantin, Petru rozalii puhavi, vorbind tare din gâtlejurile lor groase împodobite de fire de păr negru şi el
- vitrinele cu ceasuri sclipeau în lumina incertă a soarelui, atomii ocru se strecurau printre ziduri, oamenii mergeau pe străzi, pedeştri sau pe biciclete cu roţi mari şi coşuri în faţă, el stătea pe o terasă şi fuma
- la biserică mirenii se înghesuiau să treacă pe sub „Sfântul Aer”, un domn în negru împinge o doamnă grasă care, pierzându-şi centrul de greutate, acţionă neplăcut asupra mea propulsându-mă în apropierea mesei pline şi determinându-mă să mă agăţ de bluza lui cu dungi
- deasupra lui pluteau farfurii şi ceşti
- culegea chiştoace din şanţ
- vorbea la celular în timp ce conducea maşina

Mona

Mona intră în dormitor. Are sânii mari cărnoşi inestetici cu sfârcurile inerte eşuând în bluza neagră cu bretele, ce în curând va retrograda la rangul terţ de pijama. Umerii laţi braţele groase, îngreunând ochiul omenesc să observe cercurile albe ale omoplatului şi coastei. Are trupul supus diluviilor celulitei. Afişează un zâmbet protocolar ce se lărgeşte pe faţa ei cât lăţimea pomeţilor şi contrastează puternic cu subţirimea nasului însingurat. Dintre buzele ei roşii proeminente ies primele şiraguri de litere, din grumazul gros şi asudat se desprind primele cuvinte: „Vai, ce cald e aici, Fabian, deschide geamul!”

De seară (2)

Bukk a decedat. Piombina l-a înmormântat într-o zi ceţoasă de mai, în care oraşul era acoperit de arcuirile umede ale norilor.

Pe colina din spatele casei urcau vitele liniştite rumegând haremurile de lepidopteri.

Iarba avea pete mici de rouă.

Moartea accidentală a lui Bukk nu a întristat-o foarte tare pe Piombina, deşi erau împreună de 20 de ani. Ea s-a recăsătorit în scurt timp, cu un bărbat sferic, atât fizic cât şi din punct de vedere intelectual, sufocat de mareele şuncilor rozalii de-abia îndesate în blugii uzaţi, cu un rânjet lipit mereu pe faţă şi o privire tâmpă lăptoasă de noaten. Obrajii groşi pârliţi de soarele amiezii, urechile lipite de cap şi străjuite de câteva smocuri murdare de păr.

Nişte pantofi vechi cu vârfurile albite, dăinuind de pe vremea când arborele genealogic al familiei Boţoghină era încă puiet. Un tricou albastru pătat cu numărul 69 pe spate.

Avea palmele mai mari şi mai groteşti decât ale regretatului Bukk, cu degetele mici ca nişte gloanţe şi suprafaţa mare.

Căsătoria Piombinei cu Vasile Boţoghină la două săptămâni după moartea lui Bukk a stârnit controverse în mica aşezare în care locuia de atâta timp. Scăzuse mult în ochii cetăţenilor oneşti, şi ăsta era un foarte mare minus, deoarece Vasile Boţoghină intenţiona să candideze la alegerile locale din partea Partidului Verde.

El era fermier, avea o grămadă de şuruburi strâmbe pe care se încăpăţâna să o numească plug. Un tractor cu care ara pământurile localnicilor. Mai multe utilaje agricole, printre care o glorie destul de performantă. Câteva vite care nu puteau produce laptele necesar comerţului (desigur, la talia pe care o aştepta Vasile Boţoghină), câteva găini în bătătură şi o turmă de oi pe care intenţiona să o vândă.

Piombina îl cunoştea demult. De fapt, Vasile Boţoghină a fost amantul Piombinei. Profitând de pasivitatea lenea şi greutatea cu care Bukk ducea la bun sfârşit o acţiune, oricare ar fi fost ea, cei doi se întâlneau de mai multe ori pe săptămână, de obicei în zilele când Piombina „era de gardă” la spital.

După căsătorie se întâmplară tot felul de lucruri stranii.

Becul murdar din bucătăria de vară pocni chiar în timpul unei conversaţii dintre Vasile Boţoghină şi Piombina.

Cana cu ceai de muşeţel cu lămâie pe care ea i-o aducea soţului în fiecare seară cădea mereu de pe masă.

Uşile se deschideau singure şi se puteau observa vagi siluete şi chipuri.

Se auzea mereu un zdrăngănit de lanţ pe hol. Din când în când câte-un schelălăit de câine.

Piombina fu singura care observă aceste aspecte. A chemat preotul să sfinţească casa, însă fără niciun rezultat. Vasile Boţoghină nu a aprobat acest demers.

Într-o noapte, când Piombina se lipise de trupul cald şi rozaliu al soţului, simţi o mână misterioasă pe umărul ei.Îşi întoarse puţin capul şi văzu nişte degete ca nişte crenvurşti fierţi prea mult.

De seară (1)

Lampa îşi arunca lumina pe aria camerei goale. În globul murdar se fugăreau doi licurici înnebuniţi.

Seara cuvintele nu mai fraternizează. Oaspeţii se transformă în nişte chei cu care descui uşa, în nişte ferestre lungi la care priveşte o tânără cu ţâţe picioare rumene.

În nişte furculiţe de glasuri.

Bukk îşi privi o clipă mâinile cu degete ca nişte crenvuşti fierţi prea mult. Apoi unghiile scurte roase. Îşi aşeză părul negru unsuros cu vârfurile despicate după ureche.

Clipi de trei ori spre a-şi limpezi globii oculari supralicitaţi, apoi îşi plimbă luminile ochilor asupra câmpurilor de hârtie albă pe care erau aşternute texte anemice sfârşind în nişte bălţi neregulate de cerneală.

Braţul lui Bukk descrise o traiectorie elipsoidală, un rotund neregulat în care erau adunate toate gesturile zilei şi strivi musca prinsă în perdea. Exclamă.

El avea tenul de hârtie imaculată contrastând cu antracitul părului său. Gura mare cu buze cărnoase şi o jumătate de mustaţă. Gâtul era plin de fire de păr rebele lungi.

Scaunul pe care stătea era din lemn vechi. El îşi drese vocea şi citi noul poem. Piombina, care venea cu ceaiul de muşeţel, ascultase cu atenţie apoi mormăi ceva nedesluşit.

Se distinse doar un „nu” nuanţat ascuţit rece, ca un briceag, ca un glonţ pornind dintr-un AK47.

Ţâţele Piombinei se adăposteau într-un sutien cupa C, tresăltau de mişcarea plămânilor nervoşi. Se retrase din cameră cu paşii înceţi măsuraţi. Tălpile ei albe nepupate se mişcau pe gresia rece a holului.

Trecu pragul dormitorului şi rămase acolo. Câteodată i se auzeau respiraţiile prin liniştea densă.

Sforăia. A avut problema asta încă din prima căsătorie, adică acum mulţi mulţi ani. Era tânără, avea bucile albe drepte ferme ca nişte coline ale păcatului pe care coboară mâinile mari aproape de bujorul fierbinte al pubisului. Acum trecuse de 45 de ani, iar soţul ei avea 56.

Bukk o vedea ca pe o zeiţă , intenţiile ei nişte sculpturi antice. 

Ea, ca pe un bou, fiinţă inferioară – o monotremă sau chiar un parameci, îi rezuma capacităţile intelectuale la cele ale unei amibe.

Îşi scobea creierii de mucii poemelor, creierul lui era o movilă de clişee, o dună de superficialitate ca o ceaţă lungă arcuită deasupra apei.

Se ridică de pe scaun, luă nişte bucăţi lungi sinuoase de fag şi le vârî în sobă, apoi se aşeză la loc.

Trase perdeaua şi privi pe fereastră.

Câinii alergau prin perimetrul curţii încadrate de un gard viu pipernicit. Zidurile scorojite erau umede de urina patrupedelor. Sub frunzişul lung al nucului era aşezat un scaun de lemn, pe care obişnuia Bukk, în amiezile calde, să citească ziarul.

Atingea cu labele picioarelor degetele pământul umed, iarba gâdilând tălpile albe.

Obişnuia să-şi taie unghiile afară, după ce le înmuia într-un lighean de apă fierbinte.

Piombina avea o bicicletă şi un câine atât de mic, încât îl putea transporta în coş. Obişnuia să latre toţi trecătorii, odată plonjase din coş pe pământ în mers şi alergă spre un alt câine. Lătratul lui era subţire cu modulaţii vagi. Era cel mai nesuferit câine din cartier, un pechinez pricăjit cu blana bolnavă.

Bukk ieşea rareori din curte, doar când era neapărată nevoie, îi era ruşine cu el însuşi printre tinerii ce-şi serveau băuturile la chioşc.

Demult îl părăsiseră puterile, de-abia rezista într-o plimbare până la colţ şi înapoi.

În schimb, îi sporise memoria. Plaja ideilor lui se lărgi considerabil. Când era tânăr, fizicul lui vârtos îl ajutase să intre în echipa de fotbal a şcolii, dar pe atunci nu era capabil să reţină nimic. Profesorii îl catalogau ca redus mintal, ba chiar îi dădeau teme speciale.

Acum putea să reţină 27 de pagini A4 mărimea 12 cu orice fel de text, fie că vorbim de un studiu, un eseu sau o poezie de-a lui Coşovei. Memora mecanic, era ca o uriaşă uzină ciulindu-şi toate tirbuşoanele şi încordându-şi toate maşinăriile pentru a procesa cu succes.

Sătul de rutina vieţii, de scaunul în care stătea şi compunea poeme, de Piombina de condiţia de poetastru insipid pantă de insensibilitate, hotărî să se sinucidă.

Nu avu curajul să se urce pe acoperiş să se arunce de acolo, fiindcă demersul putea eşua şi isca să rămână paralizat.

Zilele continuară fără nicio schimbare majoră, dorinţa de sinucidere fu înăbuşită de cantitatea de optimism pe care o mai deţinea şi de instinctele de conservare.

Tocmai când se întorcea de la chioşc, se împiedică de un obiect din curte şi căzu. Rămase întins acolo, sub geamul Piombinei.

Ion Popescu

Plutiseră nişte nori anemici fleşcăiţi peste Europa.

Ion Popescu se trezi cu faţa boţită de somn, ca un dovleac de frigurile toamnei, cu părul ţâşnind blond din fruntea dreaptă semeaţă şi sfârşind în nişte bucle unsuroase, cu aripile mici ale nasului său cârn încadrate între proeminenţele osoase ale obrajilor, cu pleoapele ezoterice căzând, sfărâmându-se ca două stânci.

Simţi din plin greutatea de a se ridica din aşternut şi de a-şi controla gesturile matinale. Merse la baie, se spălă pe mâini faţă axile, apoi păşi rar nesigur spre bucătărie unde îşi prepară micul dejun.

Ion Popescu era un bărbat înalt, cu braţe vârtoase, solid, cu rombul lat al pieptului între două sfârcuri maro portocalii, iar pe faţă cu o mustaţă neagră funestă. Două smocuri unsuroase de păr la subraţ.

Degete lungi noduroase cu unghii albe pilite, pieliţe galbene uscate la soare, palma mare cu linii şerpuite şi groase în care se găsea mâna mică, subţire cu unghii lăcuite cu ojă albastră şi monturile delicate firave a soţiei, Alice Popescu.

Alice Popescu avea sânii mici şi semiluna rotundă a omoplatului său străjuia vag triunghiul fierbinte înghesuit al decolteului. Sutienul ei mov se vedea prin bluza transparentă.

Minijupul şi ciorapii de nailon lăsau ochiul vigilent să observe o parte din fesele ei tresăltând în mers, ba chiar să contemple un fluture roşu umed cu aripile tivite mişcând.

Vocea lui Alice Popescu era suavă dulce lubrică, în timp ce a lui Ion Popescu era groasă scârţâită ca o vioară dezacordată. Părul ei curgea ca un râu cu debit mare până pe spate, în triunghiul omoplaţilor.

Degetele ei de la picioare erau subţiri şi portocalii cu unghii rotunde ca nişte valve calcaroase, în timp ce ale lui lungi şi butucănoase.

El avea 1.85 iar ea 1.65.

Din punct de vedere financiar,el era foarte fericit, dar se zvonea că avea probleme cu inima. Muri într-o zi în somn şi după câteva săptămâni s-a ajuns la concluzia că a fost speriat în vis. Făcu infarct

Ea trecea

şi câini, pisici birmaneze comune, peruşi, peşti vâslă, amii, Phyllobates terribilis otrăvitoare dansau pe ierburi pătate de rouă
în acvarii,
în tigăile încinse.

ea păşea printre ele presărând câte-o silabă dintre buzele roşii fierbinţi
nişte aripi membranoase de lepidopter

broaştele ploii explodau în tigăi
câinii aveau perle negre sub limbă
lungi şerpi de angora se mişcau prin ierburi
ea venea cu tălpile goale
sandala de piele mov plutea în apele vechiului iaz printre peşti ac cu falca inferioară lungă pentru a prinde zooplanctonul

şi-n jurul ei zburau insecte multicolore:
lăcuste, beţigaşe crispide şi chiar ctenofore, peştişori argintii, un goliath.

prin iarba vie muşeţel buruieni de leac
ea îşi târa paşii urmată de toate vietăţile.