...

Gabriela a alergat spre Minodora care traversa strada, "ci cauț', fă, pi stradî, nu vez' cî plouî!" a strigat și i-a aplicat un pumn în falcă, Minodora a urlat: "hapto car, fă!" și a încercat să o scuipe, dar Gabriela s-a ferit și a lovit-o cu piciorul în burtă, Minodora a izbucnit în plâns: "sî vez' ci-ț' fac, Gabrelo, nu-i prima datî când mă baț' digeaba! ti zic lu' doamna Geta!" și a aruncat cafeaua din paharul de plastic spre Gabriela, ea s-a ferit, "cui mă zici, fă, tu-ț' morții mă-ti!?", a prins-o de piept și a trântit-o de asfalt, "așa-ț' trebe, fă, dacî comentezi!". "tu, Gabrela, da di ci-o baț'? ci ai cu ea?" a întrebat-o un bătrân, "păi nu vez' cî plouî, ci cautî pi stradî?" a replicat.

...

George s-a întins pe șosea, lângă boxa din care răsuna o manea tristă, Marinela și Riana râdeau observând un câine ieșind dintr-un tomberon: "uiti dracu', stă șî el la masî!", Felicia găsise o pereche de ochelari de soare și striga: "îs ai mei, la nimeni nu îi dau, ochelari Gucci la valoare!". un bătrân s-a apropiat de Marinela: "da di ci nu-l ridici, trecí căruțí, mașini..!?" "nu-l ridic, cî plouî șî-i gheațî la mal!" a răspuns ea și a vărsat din petul de bere din mână pe fața lui George: "trezești-ti, mă, că-i dimineațî. nu vez' ci zici omu'?" el s-a ridicat, a privit în jur și s-a întins la loc.

...

Marian urca pe jgheabul toboganului, "de ce urci pe unde se coboară, unde calci tu, alții stau cu fundul! esti ditamai calu, ce cauți în parcul ăsta?!" l-a atenționat doamna Angela, "eu urc pe unde vreau, eu nu sunt șmecher pentru o zii, sunt șmecher pân-oi muriiii!" a fredonat și doamna Angela a urlat: "țigan borât, dă-te jos de acolo, parcu ăsta nu-i a tău!" "da nici a tău!" a răspuns Marian, dar și-a pierdut echilibrul și a căzut pe spate.

462-0614 - Charles Bukowski (traducere proprie)

primesc multe telefoane.

toate la fel.

"dumneavoastră sunteţi Charles Bukowski

scriitorul?"

"da" le răspund

şi ei îmi spun 

că îmi înţeleg

opera,

şi câţiva dintre ei sunt scriitori

sau vor să fie

şi au job-uri oribil de 

plictisitoare

şi nu pot înfrunta camera

apartamentul

pereţii

noaptea -

vor pe cineva căruia să-i 

vorbească,

şi nu pot crede

că nu sunt în stare să-i ajut

că nu cunosc cuvintele.

ei nu pot să creadă

că acum

în camera mea

mă aplec 

mă prind de intestin

şi spun: "Iisuse, Iisuse, Iisuse

nu din nou!"

ei nu pot crede

că oamenii răi

străzile

singurătatea

pereţii

sunt tot ale mele.

şi când răspund la telefon

ei cred că mi-am păstrat

secretul. 

nu scriu în afara

cunoaşterii.

când telefonul sună

mi-ar plăcea să aud cuvinte

care m-ar mai putea

calma.

de aceea numărul meu e

disponibil.