On the beach at night, Walt Whitman (traducere proprie)

Noaptea, pe plajă
o copilă şi tatăl ei
privesc spre est, cerul tomnatic.

sus prin întuneric,
când norii sfâşiaţi, funebri, răspândiţi în mase negre,
mohorâţi şi rapizi oblic şi în jos pe cer,
în mijlocul unei fâşii transparente de eter încă pierdută în est,
urcă marele şi calmul lord al stelelor Jupiter
şi aproape de mână, doar puţin mai sus
înoată delicatele surori Pleiade.

pe plajă copila îşi ţine tatăl de mână
aceşti nori funebri care nu au reuşit să devoreze totul,
privind, plânge încet.

nu plânge, copilă,
nu plânge, draga mea,
lasă-mă să-ţi şterg lacrimile cu aceste sărutări,
aceşti nori sfâşiaţi nu vor mai fi mult timp victorioşi,
nu vor mai deţine cerul pentru mult timp, ei devorează doar stelele abia apărute,
Jupiter încă există, fii liniştită, priveşte în altă noapte, Pleiadele încă există,
ele sunt invincibile, toate stelele argintii sau aurii încă strălucesc,
marile şi micile stele, ele suportă,
vaştii sori invincibili şi răbdătoarele luni meditative continuă să strălucească.

apoi cea mai draga copilă e doar pentru Jupiter?
te consideră singura înmormântare a stelelor?

e ceva,
(cu buzele mele calmându-te, şoptindu-ţi,
îţi dau prima sugestie, problema şi nesinceritatea)
ceva aici este mai invincibil chiar decât stelele
(multe înmormântări, multe zile şi nopţi trecând)
ceva care încă suportă mai mult decât luciosul Jupiter
mai mult decât soarele sau oricare satelit care se roteşte
sau strălucitoarele surori Pleiade.