Simona Popescu e o eseistă, prozatoare şi poetă română contemporană, lector doctor la catedra de literatură română din cadrul Facultăţii de litere din Bucureşti.
Volumul "Exuvii" e un colaj de amintiri din copilăria şi adolescenţa autoarei, reprezentate de "exuviile" din titlu (învelişuri rezultate din ieşirea din pupă a unor insecte).
într-unul din fragmente, autoarea mărturiseşte atracţia pentru rubrica de decese din ziar - lectura, corecta şi compunea texte în amintirea celor trecuţi în ne-fiinţă, la fel şi eu cu anunţurile matrimoniale, le citeam din ziare vechi şi le comparam cu cele mai recente, îmi însuşisem expresii precum "domn fără obligaţii" sau femeie fără vicii" şi le utilizam frecvent.
pe Simona Popescu o atrăgeau casele părăsite, locurile în paragină, şi eu mă bucur observând o casă din chirpici în degradare sau o fostă întreprindere dezafectată, constatând diferenţele dintre clădirea de acum şi cea încă funcţională.
am apreciat faptul că autoarea a exprimat ceea ce atrage la pâine. de fapt nu e vorba de gustul propriu-zis, ci de felul cum se topeşte în cavitatea bucală, "pufoşenia aceea elastică şi buretoasă".
în opinia mea, Simona Popescu a surprins foarte bine dorinţa de a te complace în sine, de a vegeta şi de a lăsa lucrurile să se întâmple, ca atunci când ai febră foarte mare şi refuzi să iei măsurile necesare, stai în pat şi ai senzaţia că "ai încălzit toată camera cu febra ta".
autoarea se îndoieşte de rezonanţele feminine ale numelui Carmen, şi eu asemenea, dar depinde cu ce e asociat. în limba ebraică, înseamnă "grădină de flori" sau "oază", există chiar şi o operă care se numeşte aşa (Opera Carmen), dar se poate asocia şi cu sunetul produs de ciori sau corbi.
Simona Popescu se întreabă dacă "cea de-a treia uşă" din basme nu are o gaură a cheii prin care se poate vedea ce se află înăuntru, speculând o fisură logică şi realizând un efect comic..
începutul capitolului "cartea de bucate" e o enumeraţie de cărţi pe care nu le-a preferat în detrimentul cărţii de bucate, o enumeraţie de un livresc forţat, căutat: "Cartea cea mai plină de aventuri pe care o citisem nu a fost una de basme sau de Jules Verne, nici Omul-amfibie, Cei trei muşchetari sau După douăzeci de ani, nici Fausta, Colierul Reginei sau Cocoşatul, nici Aventurile lui Gordon Pym sau Călătoria lui Magellan, nici Homunculus a lui Dlavilscikov, nici cartea despre Ulu, capătul lumii sau Expediţia Kon-Tiki, nici Lumea tăcerii sau sumedenia de cărticele din colecţia ştiinţifico-fantastică, pe care le răsfoisem şi le abandonasem repede, nici cele cu zmei, balauri cu şapte capete şi prinţese şi nici cartea aceea cu poezii despre flori, cu minunatele ilustraţii, din care nu îmi amintesc foarte clar decît că era extraordinar de lucioasă şi parfumată ca o chewing-gum de fructe – şi pe care o consideram cea mai domnişoară dintre cărţi. Cea mai ciudată carte pe care o citisem la vîrsta cînd nu reţii mare lucru din cărţi era una fără acţiune şi fără personaje, dar care îmi stîrnise toate simţurile, imaginaţia şi – aş zice astăzi – conştiinţa, sau mă rog, ceva ce mă făcea să mă revolt, să judec, să trag anumite concluzii şi să mă îngrozesc de ceea ce se cheamă fiinţa umană în nebunia ei animalică. Era o veche şi pătată carte de bucate"
consider că romanul "Exuvii" e de fapt jurnalul autoarei, căruia a încercat să-i dea o formă cât mai literară.
Volumul "Exuvii" e un colaj de amintiri din copilăria şi adolescenţa autoarei, reprezentate de "exuviile" din titlu (învelişuri rezultate din ieşirea din pupă a unor insecte).
într-unul din fragmente, autoarea mărturiseşte atracţia pentru rubrica de decese din ziar - lectura, corecta şi compunea texte în amintirea celor trecuţi în ne-fiinţă, la fel şi eu cu anunţurile matrimoniale, le citeam din ziare vechi şi le comparam cu cele mai recente, îmi însuşisem expresii precum "domn fără obligaţii" sau femeie fără vicii" şi le utilizam frecvent.
pe Simona Popescu o atrăgeau casele părăsite, locurile în paragină, şi eu mă bucur observând o casă din chirpici în degradare sau o fostă întreprindere dezafectată, constatând diferenţele dintre clădirea de acum şi cea încă funcţională.
am apreciat faptul că autoarea a exprimat ceea ce atrage la pâine. de fapt nu e vorba de gustul propriu-zis, ci de felul cum se topeşte în cavitatea bucală, "pufoşenia aceea elastică şi buretoasă".
în opinia mea, Simona Popescu a surprins foarte bine dorinţa de a te complace în sine, de a vegeta şi de a lăsa lucrurile să se întâmple, ca atunci când ai febră foarte mare şi refuzi să iei măsurile necesare, stai în pat şi ai senzaţia că "ai încălzit toată camera cu febra ta".
autoarea se îndoieşte de rezonanţele feminine ale numelui Carmen, şi eu asemenea, dar depinde cu ce e asociat. în limba ebraică, înseamnă "grădină de flori" sau "oază", există chiar şi o operă care se numeşte aşa (Opera Carmen), dar se poate asocia şi cu sunetul produs de ciori sau corbi.
Simona Popescu se întreabă dacă "cea de-a treia uşă" din basme nu are o gaură a cheii prin care se poate vedea ce se află înăuntru, speculând o fisură logică şi realizând un efect comic..
începutul capitolului "cartea de bucate" e o enumeraţie de cărţi pe care nu le-a preferat în detrimentul cărţii de bucate, o enumeraţie de un livresc forţat, căutat: "Cartea cea mai plină de aventuri pe care o citisem nu a fost una de basme sau de Jules Verne, nici Omul-amfibie, Cei trei muşchetari sau După douăzeci de ani, nici Fausta, Colierul Reginei sau Cocoşatul, nici Aventurile lui Gordon Pym sau Călătoria lui Magellan, nici Homunculus a lui Dlavilscikov, nici cartea despre Ulu, capătul lumii sau Expediţia Kon-Tiki, nici Lumea tăcerii sau sumedenia de cărticele din colecţia ştiinţifico-fantastică, pe care le răsfoisem şi le abandonasem repede, nici cele cu zmei, balauri cu şapte capete şi prinţese şi nici cartea aceea cu poezii despre flori, cu minunatele ilustraţii, din care nu îmi amintesc foarte clar decît că era extraordinar de lucioasă şi parfumată ca o chewing-gum de fructe – şi pe care o consideram cea mai domnişoară dintre cărţi. Cea mai ciudată carte pe care o citisem la vîrsta cînd nu reţii mare lucru din cărţi era una fără acţiune şi fără personaje, dar care îmi stîrnise toate simţurile, imaginaţia şi – aş zice astăzi – conştiinţa, sau mă rog, ceva ce mă făcea să mă revolt, să judec, să trag anumite concluzii şi să mă îngrozesc de ceea ce se cheamă fiinţa umană în nebunia ei animalică. Era o veche şi pătată carte de bucate"
consider că romanul "Exuvii" e de fapt jurnalul autoarei, căruia a încercat să-i dea o formă cât mai literară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu