Mircea Cărtărescu - Pururi tânăr înfăşurat în pixeli

Mircea Cărtărescu este un scriitor român nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură încă din 2011. 

"Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli", publicată în 2002, se situează la limita dintre beletristică şi critică literară, dintre jurnal şi literatură. într-unul din texte, autorul povesteşte că tatăl său, ziarist pe probleme de agricultură, îl lua în deplasări în satele ilfovene. avea o atracţie aproape patologică pentru casele în ruine. de fiecare dată când vedea una, solicita oprirea maşinii ziarului, cobora şi o analiza îndeaproape. se extazia la vederea zidurilor fisurate, a găurilor din acoperişuri, a geamurilor sparte sau chiar a porţiunilor de carton aşezate în locul lor. acest lucru l-a determinat pe tată să nu-l mai ia în deplasări.

în povestirea intitulată chiar: "Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli" îşi mărturiseşte dependenţa de jocuri pe computer de atunci când viaţa i se părea "atât de cenuşie încât nu merita trăită". îşi făcea toate treburile pe fugă, a renunţat la mâncare şi la somn. îi tremurau mâinile după tastatură şi mouse, întârzia la cursuri pentru câte o situaţie dificilă de pe ecran. visa decorurile din jocuri, vedea troli şi gnomi în locul trecătorilor de pe stradă. de când a încercat jocurile tridimensionale, complexe, precum Doom sau Qua-ke, se considera o prelungire a mâinilor care ţin puşca sau care manevrează volanul. în autobuz, prin mulţimea de dvarfi şi personaje din Star Wars, se întreba unde îi e arbaleta.

în faza terminală a acestei alienări, când aproape nu se mai putea face nimic, vedea pe cer păsări de foc, diavoli estropiaţi, zombies, mumii, vârcolaci, legiuni de nevertebrate care se azvârl înainte şi scuipă sfere de flacără. căpătase cea mai importantă trăsătură a personajelor din jocuri: lipsa instinctului de conservare. visa muritori sfârtecaţi, traşi în ţeapă dincolo de uşi secrete, răstigniţi pe ziduri însângerate, căpcăuni pe care-i ucide alunecând pe podele de lavă, pe esplanade de fosfor, prin defileuri înţesate de carcase umane.

în carte apare şi un text despre un coleg de generaţie, Florin Iaru. reuşeşte să-şi îmbrace critica într-un ton laudativ. spune că poetul este doar suprafaţă, doar "ce se vede" şi aminteşte de izbucnirile nervoase ale acestuia din cenaclu când se vorbea despre o poezie filozofică, de idei sau de căldura sentimentului - lucruri care îl repugnă. "aisbergul său este atât de uşor, încât nu numai că nu are o parte sub apă, dar ne aşteptăm, din clipă în clipă, să-şi ia zborul. luna sa nu are o faţă nevăzută, ci prezintă, ca în picturile cubiste, ambele feţe deodată." apoi autorul se referă la omul Florin Iaru, cu care e imposibil de purtat o discuţie, deoarece nu are o personalitate distinctă, ci în trupul lui există sute de resorturi de orologerie care printr-o mişcare aleatorie schimbă măştile cele mai diverse, convingerile cele mai absurde. îşi recita poemele cu entuziasm, braţele îi ţâşneau în sus, ţopăia ca galvanizat. în spatele patetismului rostirii, sentimentului care s-ar ascunde dincolo de suprafaţă, nu e altceva decât "căldura degajată de acest creier plin de componente electronice". poemele lui Iaru sunt de sticlă, amorfe, cu puncte de topire diferite în aceeaşi compoziţie şi, în acelaşi timp, artificiale. de aici şi dispreţul lui pentru "sentiment" şi "melodramă".