al doilea roman al său, Extrem de tare şi incredibil de aproape (Extremely Loud and Incredibly Close, 2005) este tradus în peste 30 de limbi şi urmează să fie ecranizat.
cartea de faţă se remarcă prin pasajele descriptive ce seamănă mai mult cu nişte exerciţii de imaginaţie, citate edificatoare:
"Dar un ceainic? Cu un cioc care să se deschidă şi să se închidă când iese aburul şi să se transforme în gură, ca să poată fluiera tot felul de cântece drăguţe sau să recite din Shakespeare sau doar să stea de vorbă cu mine? Aş putea să inventez un ceainic care să-mi citească la fel ca tati, ca să pot să adorm, sau poate un set de ceainice care să-mi cânte refrenul de la „Yellow Submarine“, care e un cântec al celor de la Beatles, care mie-mi plac mult, pentru că entomologia este pentru mine un raison d’être, care e o expresie franţuzească pe care o ştiu. Un alt lucru bun ar fi să-mi pot antrena anusul să vorbească ori de câte ori trag un pârţ. Dac-aş vrea să fiu extrem de amuzant, l-aş antrena să spună: „N-am fost eu!“ de fiecare dată când aş trage câte-un pârţ incredibil de puturos. Şi dacă aş trage vreodată un pârţ incredibil de puturos în Sala Oglinzilor, care e la Versailles, care e pe lângă Paris, care e în Franţa, anusul meu ar spune, bineînţeles, „Ce n’était pas moi!“
"Dar nişte microfoane cât bobul de mazăre? Să le înghită toată lumea şi ele să redea bătăile inimilor noastre în difuzoare mici, pe care să le ţinem în buzunarele hainelor? Când te-ai da noaptea cu skateboardul pe stradă, le-ai auzi tuturor bătăile inimii şi ei le-ar auzi pe-ale tale, ca un fel de sonar. Chestia ciudată e că mă-ntreb cum ar fi dacă toate inimile ar începe să bată la unison, aşa cum se întâmplă cu femeile care locuiesc împreună şi cărora le vine ciclul în acelaşi timp, un lucru de care eu am auzit, dar aş prefera să nu-l ştiu. Ar fi tare ciudat, doar că în maternităţi s-ar auzi ca şi cum un candelabru de cristal ar fi legănat într-o barcă, deoarece copiii n-ar fi avut încă timp să-şi potrivească bătăile inimii. Iar la linia de sosire a maratonului de la New York s-ar auzi un tămbălău ca de război."
naratorul este un copil căruia îi moare tatăl şi toată acţiunea se concentrează în jurul acestui fapt, dar frazarea este a unui adult.
"„Vreau“ a fost un cuvânt pe care l-am pierdut printre primele, ceea ce nu înseamnă că n-am mai vrut lucruri – le voiam chiar mai mult –, doar că n-am mai putut să-mi exprim voinţa, aşa că spuneam în loc „doresc“, „Doresc două pâini“, îi spuneam brutarului, dar asta nu era chiar în regulă, înţelesurile cuvintelor au început să se desprindă de mine ca nişte frunze care cad dintr-un copac în râu, eu eram copacul, iar lumea era râul. Pe „vino“ l-am pierdut în după-amiaza cu câinele, în parc, pe „bine“ l-am pierdut când bărbierul m-a răsucit cu scaunul către oglindă, pe „păcat“ – substantivul şi toate expresiile le-am pierdut în acelaşi timp; mare păcat. Am pierdut „a duce“, am pierdut lucrurile pe care le duceam – „agendă“, „creion“, „mărunţiş“, „portofel“ –, am pierdut chiar şi „pierdere“."
majoritatea dialogurilor nu pregătesc niciun efect, sunt discuţii banale ce determină cititorul să întrerupă lectura. există chiar un capitol dramatizat ce ocupă un spaţiu considerabil.
" — Dumneavoastră nu sunteţi domnul Black. — Domnul Black? — Domnul Black, care locuieşte aici. Unde este?— Îmi pare rău, dar nu ştiu. — E OK? — Presupun că da. Nu ştiu. — Dumneavoastră cine sunteţi? — Eu sunt agent imobiliar. — Ce-i aia? — Adică vând apartamentul. — De ce? — Bănuiesc că proprietarul vrea să-l vândă. Eu nu fac decât să suplinesc pe cineva azi. — Să supliniţi? — Agentul imobiliar care reprezintă această proprietate este bolnav. — Ştiţi cumva cum îl pot găsi pe proprietar? — Îmi pare rău, nu ştiu. — Era prietenul meu. — O să vină ei la un moment dat în cursul dimineţii, ca să ia lucrurile, mi-a spus. — Care ei? — Ei. Nu ştiu. Viitorii proprietari. Băieţii de la gunoi. Ei. — Nu vin cei care se ocupă de mutatul mobilei? — Nu ştiu. — Păi ce, aruncă toate lucrurile astea? — Sau le vând."
un fragment de remarcat este cel în care se descriu înmormântarea tatălui, gesturile neobişnuite ale copilului chiar şi la o astfel de ceremonie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu