Vicenţiu era palid, a rămas de un metru şi jumătate înălţime şi îşi înălţa zmeul pe Strada Dornelor în fiecare seară fredonând piesa Show must go on a formaţiei Queen, în timp ce eu priveam din balcon, fluieram şi strigam: "mutantule, ce faci? piticule!", îi arătam pumnul şi dădeam din cap cu subînţeles.
s-a mutat în blocul E2 acum trei săptămâni, iar eu locuiesc în blocul E4 şi miercuri m-am furişat în spatele lui, i-am dat pantalonii jos lăsând să i se vadă chiloţii roşii, i-am aplicat un şut în dosul moale, umflat, apoi el m-a privit şi a plecat.
părea creatura grotească numită Budai în mitologia chineză, numai că mutra-i era jalnică ca a lui Gargui.
l-am urât din prima zi când l-am văzut, era un personaj insipid cu aspectul onctuos al unui amfibian din ordinul Caudata, iar joi l-am împiedicat, a căzut în genunchi: imediat mi-am înfipt degetele în grumazul lui, l-am ridicat şi i-am administrat upercutul meu extraordinar care l-a culcat la pământ.
el s-a ridicat şi m-a privit, ochii i-au devenit mov, paloarea i s-a accentuat, apoi a ridicat mâinile în aer aidoma lui Hassan Nasrallah, a eliberat fluxul de aer din plămâni într-un urlet şi o bulă de salivă i-a apărut în colţul gurii. a plecat.
i se schimba culoarea ochiului în funcţie de starea de spirit: galben când era fericit, mov când era furios, portocaliu când se gândea intens la un anumit lucru, roşie când îi era frică.
restul timpului ochii lui aveau o culoare nedefinită, ştearsă, undeva între ocru şi gri deschis, între negru închis şi rogvaiv.
nu creştea în înălţime, ci doar capul i se mărea, avea şase degete la o mână şi patru la alta, iar ochiul stâng era mai mare decât ochiul drept.
ne plăceau exact aceleaşi lucruri, iar el le obţinea mereu înaintea mea: un papagal originar din Madagascar - l-a primit cadou săptămâna trecută de la tatăl său, un palmier artificial - a ridicat coletul de la oficiul poştal cu o oră înainte să-l ridic eu, o haină din epidermă de lamantin, primul sombrero pe care l-a purtat Carlos Pellicer.
amândoi aveam ca animal de companie o ţestoasă cu tâmple roşii şi ne plăcea să dansăm în jurul ei ca vracii din Uganda, iar mai târziu el a adus din apropierea Taipeiului o pereche de zebroizi taiwanezi de care îmi doream şi eu.
pentru că el e doar în imaginaţia mea: e prietenul meu imaginar.
s-a mutat în blocul E2 acum trei săptămâni, iar eu locuiesc în blocul E4 şi miercuri m-am furişat în spatele lui, i-am dat pantalonii jos lăsând să i se vadă chiloţii roşii, i-am aplicat un şut în dosul moale, umflat, apoi el m-a privit şi a plecat.
părea creatura grotească numită Budai în mitologia chineză, numai că mutra-i era jalnică ca a lui Gargui.
l-am urât din prima zi când l-am văzut, era un personaj insipid cu aspectul onctuos al unui amfibian din ordinul Caudata, iar joi l-am împiedicat, a căzut în genunchi: imediat mi-am înfipt degetele în grumazul lui, l-am ridicat şi i-am administrat upercutul meu extraordinar care l-a culcat la pământ.
el s-a ridicat şi m-a privit, ochii i-au devenit mov, paloarea i s-a accentuat, apoi a ridicat mâinile în aer aidoma lui Hassan Nasrallah, a eliberat fluxul de aer din plămâni într-un urlet şi o bulă de salivă i-a apărut în colţul gurii. a plecat.
i se schimba culoarea ochiului în funcţie de starea de spirit: galben când era fericit, mov când era furios, portocaliu când se gândea intens la un anumit lucru, roşie când îi era frică.
restul timpului ochii lui aveau o culoare nedefinită, ştearsă, undeva între ocru şi gri deschis, între negru închis şi rogvaiv.
nu creştea în înălţime, ci doar capul i se mărea, avea şase degete la o mână şi patru la alta, iar ochiul stâng era mai mare decât ochiul drept.
ne plăceau exact aceleaşi lucruri, iar el le obţinea mereu înaintea mea: un papagal originar din Madagascar - l-a primit cadou săptămâna trecută de la tatăl său, un palmier artificial - a ridicat coletul de la oficiul poştal cu o oră înainte să-l ridic eu, o haină din epidermă de lamantin, primul sombrero pe care l-a purtat Carlos Pellicer.
amândoi aveam ca animal de companie o ţestoasă cu tâmple roşii şi ne plăcea să dansăm în jurul ei ca vracii din Uganda, iar mai târziu el a adus din apropierea Taipeiului o pereche de zebroizi taiwanezi de care îmi doream şi eu.
pentru că el e doar în imaginaţia mea: e prietenul meu imaginar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu