Giovanni Papini - Viaţa lui Isus

    Giovanni Papini, fiu al lui Luigi Papini şi al Emiliei Cardini s-a născut în anul 1881 la Florenţa. Şi-a început activitatea literară în anul 1900, înfiinţând împreună cu Giussepe Prazzolini şi Ettore Morseli o asociaţie de „liberi cugetători”. În 1903 înfiinţează revista „Il Leonardo”, în acelaşi timp lucrând ca redactor al revistei „Il Regno”. Debutează cu un ciclu de povestiri printre care „Il tragico quotidiano”(Tragedia de zi cu zi) şi „Il pilota cieco”(Şoferul orb).
    În 1921 publică „Storia di Cristo”(Viaţa lui Isus), care se bucură de un imens succes editorial. Această creaţie este rezultatul convertirii autorului la catolicism. „Isus rămâne un sfârşit şi un început, o genune de taine dumnezeieşti la răspântia dintre două crâmpeie de istorie omenească” susţine Papini.
    Cartea se adresează celor care refuză să intre în biserică, dar binevoiesc să intre într-o librărie.
    În fragmentul intitulat „Fiul risipitor” este vorba despre un negustor care are doi fii. Fiul cel mare nu iese din cuvântul tatălui său, dimpotrivă, îl tratează ca pe un stăpân. Duce vitele la păscut, are grijă de gospodărie şi îndeplineşte toate cerinţele fără să cârtească, însă e foarte autoritar cu slugile.
    Fiului cel mic, din contra, plimbările cu prietenii, petrecerile şi femeile îi plac mai mult decât munca în gospodărie. Cu toate acestea, negustorul înclină să-l iubească mai mult – ceea ce-l determină pe fiul cel mare să fie invidios.
    Nu peste mult timp, fiul cel mic hotărăşte să-i ceară tatălui partea sa de moştenire. A mai fost bătut de acest gând, dar nu a avut curaj să-l pună în practică.
    Negustorul, când aude cerinţa copilului său, se retrage în altă cameră şi plânge, dar cu timpul, văzându-şi fiul tot mai abătut, împarte moşia şi păstrează pentru sine ce rămâne.
    Într-o zi, fratele mai mic pleacă pe ascuns din târguşor, luând cu el tot ce se poate lua.
    Pentru ceva timp, trăieşte în huzur, o viaţă plină de prieteni, petreceri, femei. Risipeşte foarte repede banii şi pentru a supravieţui se tocmeşte porcar. Porcarii formează o clasă socială lipsită de drepturi, asemeni acelor „paria” indieni. În Egipt, deşi oamenii divinizează animalele, porcarilor nu li se permite să intre în templu şi niciun negustor nu-şi dă fata după un porcar.
    Aşa a ajuns fiul cel mic, din copilul unui negustor bogat în porcar.
    Este îmbrăcat cu o haină care miroase a bălegar şi din lipsa hranei este nevoit să mănânce roşcove de sub râturile porcilor. Se gândeşte că oricât de rău ar fi tratat dacă s-ar întoarce acasă, tot nu i-ar putea fi mai rău decât în condiţiile actuale. Aşa că îi predă porcii stăpânului său şi se întoarce acasă. Tatăl său îl primeşte cu braţele deschise şi îi taie un viţel – fapt care îl face pe fratele cel mare să se simtă nedreptăţit. Îi spune tatălui său că lui nu i-a fript nici un viţel chiar dacă l-a tratat ca pe un stăpân. Tatăl îi spune că se cuvine să sărbătorească venirea fiului său, pe care îl credea mort şi a înviat.
    Isus Hristos a spus prin această parabolă că binele învinge cu adevărat în cel ce reuşeşte să se întoarcă pe calea cea bună şi e mai important în faţa lui Dumnezeu Fiul risipitor decât fratele cel mare, deoarece în el a avut loc adevărata luptă între bine şi rău.
    „Câţi dintre voi, dacă aţi avea 100 de oi şi una s-ar pierde, nu le-aţi lăsa pe celelalte 99 în paragină şi v-aţi lua după cea pierdută până o veţi găsi. Şi dacă o veţi găsi, nu vă veţi chema prietenii şi vecinii zicându-le:Bucuraţi-vă cu mine, căci mi-am găsit oaia pierdută.”