Scriitorule

Salut, sunt eu! Mă mai ţii minte?
Ai scris aseară pe mine, da, chiar aseară.
Ghiceşte unde sunt acum.
Sunt sigur că ştii unde mă aflu! La gunoi!
Mai exact într-o găleată plină cu resturi alimentare
şi alte mizerii!
Nici măcar n-ai avut bunăvoinţa să mă arunci în
coşul de hârtii de lângă biroul tău,
în care, apropo, n-ai nici o hârtie.

Pariu că nu mă mai ţii minte şi ştii de ce zic asta?
Fiindcă mai sunt vreo cinci lângă mine, pesemne
mă încurci cu alta. Dar nu numai asta. O, dac-ar fi aşa.
Dar nu! Tu m-ai mototolit şi m-ai aruncat la coş
printr-o schemă de basket.

Chiar acum mă enervez, şi transpir, şi iar mă enervez.
Tu crezi că n-am sentimente, da' ce ştii tu,
te dai mare scriitor şi nici două propoziţii
nu poţi să-nchegi ca lumea.

Şi când apare o licărire acolo, în capul tău,
o crezi extraordinară şi-o trânteşti pur şi simplu pe-o foaie.
Nimic din ce-ai scris n-are însemnătate pentru tine!
Ştii ce? Capul tău e ca o baltă din care pescuieşti idei,
mai solzoase sau mai puţin solzoase,
mai mici sau mai mari după preferinţă.