retrasa

retrasa

Primăvară

picăturile căzând din ţurţuri, nişte greieri;
urşii se trezesc şi muşcă din nori;
ghiocelul apare ca un chip de fată la fereastră;
mugurii pe crengi, capete de copii aplecate peste balustradă;
toporaşii pe câmpie, copii alergând unul după altul;
firul de iarbă din zăpadă, copil ieşind din cearşaf dimineaţa;
cocorii, mugurii cerului;
miresmele, turme de elefanţi înaintând spre râu;
rândunele, puncte de cerneală în depărtare;
laleaua în grădină, trup suav de fată;
păpădiile, fete blonde vorbind între ele;

mugurii în pomi, suave creiere de rândunică;
zefirul, motan pitit în tufişuri;
greierii îşi acordă vioara în grădină;
ploaia de primăvară cade cu inimi de cocor;
dalia, bunică privind nostalgică în zare;

Diagnostic

suferi de mai multe boli incurabile

anume: lipsa de chef

lipsa de timp

sindromul supărării permanente

al încruntării teribile

de aceea spun: ia flacoane de bună dispoziţie

mergi la spitalul de indispuşi

dacă vrei

***

pot să ţesăl inorogi

câteodată – când mă rogi

şi

adorm într-un borcan

de vreo două ori pe an

sunt scafandru precum ştii

mănânc inimi de scrumbii

locuiesc în miază-noapte

numai în dulci ceşti cu lapte

şi

iubesc în seară

un flutur de ceară

Madrigal

te aştept în sertarul cu scrisori de dragoste

şi dimineţi învelite în staniol

părul tău e o turmă de capre negre pe culmea muntelui

lacrima – o inimă moale de lăstun

alunecând pe obraz

fiecare clipă e un marfar bătrân

transportând fragede privighetori

iar visele sunt veştede turme de hipopotami ce înaintează

fiecare vers e un râu

iar poemul acesta e o Dunăre

Subsemnatul Cutărică

    Ora de religie se desfăşoară perfect normal. Profesoara se aşază la catedră, notează absenţii şi începe să predea lecţia. Intră deodată în clasă doamna Director Adjunct. Spune, mişcându-şi amplu braţele:
    „- Rareş, te rog să-mi scrii pe o foaie ce s-a întâmplat în ziua de 13.03.2012 în legătura cu colega ta, Bianca.”
    „- Trebuie să dai o declaraţie.”, completează doamna profesoară de religie.
    Rareş întreabă vizibil nedumerit :
    „- Cum doamna?”
    „- Păi scrii <<Subsemnatul Cutărică...>>”
    Rareş scoate o foaie din ghiozdan şi începe să scrie.
    „- Ce-ai scris măi Rareş acolo?”
    „- Subsemnatul Cutărică!”
    „- Păi aşa te cheamă pe tine, Cutărică?” întreabă doamna Director Adjunct.
    „- Nu, doamna!”
    „- Păi scrie numele tău!”
    Rareş îşi scrie numele pe foaie apoi întreabă:
    „- Şi acuma?”
    „- Păi scrie cum s-a întâmplat.”
    Rareş începe să scrie. Doamna Director Adjunct pleacă.
    „- Aşa măi copii, dar ce i-aţi făcut colegei voastre?”
    „- Nimica, doamna!”
    „- Cum nimica?”
    Discuţia dintre copii şi doamna profesoară de religie este întreruptă de Rareş, acesta neştiind cum să-şi continue declaraţia:
    „- Inculpaţii...”
    „- Păi scrie măi, <<Subsemnatul Cutărică>>...”
    „- Am scris.”
    „- Atunci?”
    „- Cum să continui?”
    „- Scrie cum s-a întâmplat.”
    „- Păi Gianni a lovit-o cu piciorul aşa, după aia Ionuţ a venit în mine şi eu l-am împins şi el a venit în Bianca şi a dat-o cu capul de geam.”
    „- Cum? Cine a dat cu piciorul?”
    „- Gianni!”
    „- În tine?”
    „- Nu, în Bianca.”
    „- Şi tu ce-ai făcut?”
    „- L-am împins pe Ionuţ.”
    „- De ce?”
    „- Că a venit în mine.”
    „- Şi el ce a făcut?”
    „- A venit în Bianca.”
    „- Cum? El a dat în Bianca după ce tu l-ai împins?”
    „- Da! Nu!”
    „- Cum <<Da! Nu!>>?”
    „- Nu!”
    „- Atunci cum?”
    „- Eu l-am împins şi el a venit aşa în Bianca.”
    „- A! El s-a izbit de Bianca după ce l-ai împins.”
    „- Da!”
    „- Bine, atunci scrie pe foaie asta!”
    „- De acuma să ştiţi să nu mai faceţi pe GiGi Durul în şcoală!”

Lied

în lacrimă:
sunt un scafandru între bancuri de peşti de iridiu ce trec
şi meduze.

aici e un submarin eşuat
plin cu caracatiţe, stele de mare, scoici şi corali

se scufundă zilnic îngeri cu gramofoane
se îneacă pianişti
după ce îşi aruncă trupul pe mal.

cineva s-a înecat
mă duc să-l caut
mănânc un creier de rechin şi plec

în mine două fete împăturesc marea

în lacrimă pescarii aruncă undiţele  să prindă scrumbii
iar piraţii mănâncă crude suflete de ţestoasă.

Îţi aminteşti

plouă cu creiere de porumbel şi eşti trist
în casa ta rotundă e fata ce agaţă oceane în cui
şi gândurile sunt mai fierbinţi în tâmple

ea zâmbeşte
şi-i ghiceşti între dinţi
bucăţile de aripi de înger de la micul dejun

îi spui:
„să aruncăm sirinxuri de porumbel
în elefanţii din india
să umplem muştele cu sos de mere
până plesnesc”

în casa ta vine o antilopă
cu unghii roz şi o oală
în care fierbe lumină
pală

retrasa

retrasa

Mark Twain – Wilson Zevzecul

    Samuel Langhorne Clemens (cunoscut sub pseudonimul Mark Twain) a fost un foarte cunoscut scriitor american. În timpul vieţii a lucrat ca pamfletar la o gazetă din Missouri. Criticile dure pe care le-a adus preşidenţiei şu guvernului din acel timp i-au oferit mulţi simpatizanţi, dar şi mai mulţi duşmani.
    Mark Twain a fost nevoit să abandoneze studiile la doar 12 ani din cauza sărăciei. În mai toate povestirile sale el îşi retrăieşte copilăria prin intermediul unor personaje închipuite. Cartea intitulată „Wilson Zevzecul” e una dintre cele mai premiate cărţi ale anului 1892.
    Călătoria fascinantă pe malul râului Missipi unde comerţul cu negri era încă legal, a rămas în minţile a milioane de copii din lumea întreagă. Momentul când Roxy, „negresa bătrână” şi-a pus copilul negru în leagănul omului alb a reprezentat un moment de răscruce pentru destinul celor doi copii. Tom, sclavul negru a ajuns să fie stăpânul lui Chambers, nobilul alb.
    Tom, un sclav negru, a devenit nobil datorită mamei sale. Ea şi-a mutat copilul în leagănul fiului stăpânilor ei. Aceştia nu şi-au dat seama de şiretlic în timp util, aflând după douăzeci de ani că au crescut un negru ca pe fiul lor. Tom, după o serie de întâmplări palpitante, şi-a omorât unchiul. Avocatul „Wilson Zevzecul” descoperă acest fapt şi scoate la lumină identitatea reală a lui Tom.

Cântec

în mine un cerb linge rouă
o dată pe săptămână
şi îngerii se ţin de mână

iar doi dovleci cu aer galant
se îndrăgostesc de un elefant

fetiţele merg pe bicicletă
şi oraşul e suflat dintr-o pipetă

azi clădirile sunt de plastilină
şi norii sunt de calcar şi chitină

vino cu mine într-o portocală
să bem roua dintr-o oală

retrasa

retrasa

Un înger

după ce face duş
să dă cu ruj

îmbracă
numai mantii de promoroacă

merge spre azur
însoţit de detectivul arthur

un papagal pe umăr i se aşează
doar când e amiază

pe vârf de deget ţine un gândac
cu joben şi frac

Întrebări

    de ce nu se organizează cursuri de pictură pe aripi de muscă
    unde s-a petrecut primul sărut între rinoceri
    câte perechi de pantofi sunt în total pe pământ

    câte picături de apă sunt în oceanul atlantic
    când a apărut primul fir de iarbă
    de ce nu ne luăm bondari de companie cum ne luăm de exemplu căţei

    de ce nu ne învăţăm muştele să înoate în ceaşca de cafea
    cum se traduce în limba lăcustelor a zbura

    de ce nu se organizează spectacole cu cosaşi sărind pe sârmă

    ce culoare aveau ochii muştei care s-a aşezat pe nasul lui Pavel Petrovici din romanul "Şcoală pentru proşti" de Saşa Sokolov
    câte degete au în total toţi oamenii din Rusia
    de ce nu se predă în şcoli limba puricilor
    dacă vrem să-i trimitem o scrisoare unei fete de ce nu i-o scriem pe aripă de libelulă
    de ce nu se construiesc instrumente muzicale din corzi vocale de greier
    de ce nu există adăposturi pentru cărăbuşii fără stăpân
    ce ar fi păţit Ahile dacă l-at fi muşcat un purice de călcâi
    de ce nu-i dăm iubitei în loc de inel de logodnă o cutie toracică de cărăbuş

    de ce nu se fac şosete şi pentru gândaci de colorado
    cum îşi spun melcii "bună ziua"
    de ce nu se construiesc şcoli pentru furnici

Sonet

în casa mea din clei şi câlţi
cu pereţi de lut şi scamă
vine-un înger ce înhamă
la un car doi melci urâţi

îi deschid uşa uşor
şi îmi dă o portocală
frumoasă, în pielea goală
îndrăgostită de-un nor

acest înger ţine-n mână
şi zănatică şi moale
o căpşună

şi lumina iar e-n oale
îngerul în plină noapte
adoarme în mere coapte

Colegul invizibil

        În clasă e linişte. Profesoara de franceză deschide catalogul şi întreabă: „E cineva absent?” Cei doi elevii de serviciu se ridică în picioare: ”Munteanu Mihai e absent!” Câţiva elevi contrariaţi strigă: „Ba nu, doamna! Uitaţi-l, e sub bancă!” „Măi sunteţi voi elevi de serviciu? Mie mi s-a comunicat că Munteanu Mihai e absent. În sfârşit o oră fără monstrul ăla, că am coşmaruri cu el, nu alta!” „Da’ e sub bancă doamna!” „Gata măi, să trecem la lecţie.”  Profesoara începe să scrie la tablă. Copii îşi caută caietele prin ghiozdan sau îşi pregătesc stilourile. Se aud chicoteli în spatele clasei: „Ce-i acolo, măi copii?” „Nimic doam’ profesoară!” vine răspunsul. Doamna profesoară îşi continuă lecţia. Dintr-o dată se aud strigăte: „Munteanu e sub bancă! Munteanu e sub bancă!” profesoara tresare apoi începe să ţipe: „Tăceţi odată, măi! Dacă nu văd lecţia scrisă pe caiete vă pun trei la toţi. Da’ ce-i asta? Ce aveţi cu Munteanu? Am scăpat de el în sfârşit şi începeţi voi. Staţi jos şi nu vă mai scălămbăiţi atâta!” „Da’ e sub bancă doamna!” „Voi vă bateţi joc de mine? Ce se cheamă asta? Sunteţi de o nesimţire ieşită din comun! Cum puteţi să mă minţiţi în halul ăsta. Eu nu-l văd nicăieri.” Copii se liniştesc. Profesoara îşi predă calmă lecţia până aproape de sfârşitul orei. „Doamna, Munteanu se strâmbă!” „Iar a-ţi început! Ce Doamne iartă-mă! Hai să verific şi eu dacă e acolo , că m-aţi năucit de cap!” Profesoara se îndreaptă cu paşi mici spre banca sub care se pretinde că ar fi Munteanu. Acesta răsare deodată de acolo şi zice: „Săru’mâna, mă scuzaţi că am întârziat!”

Poveste

stând picior peste picior
în ceaşca de cafea învârţi un nor,

urmăreşti un film de cinema
cu actori veniţi din panama

şi elefanţi cu colţi de caş
pe care îi iubeşti pătimaş

porţi o haină de doc şi mătasă
în care eşti aprinsă şi frumoasă

săruţi un mistreţ cu colţi de caş
despre care

nu a scris ştefan augustin doinaş

Portret

o girafă
mi-am prins-o în piept cu o agrafă

şi sunt scafandru ce înot
în lacrimi de balene
şi-n compot

înfăşurat în crini, caşmiruri, iască
sufletul mi-l înghite-o broască

iar visele, bărcuţe de hârtie
port înstr-însele câte o ciocârlie

călare pe armăsari de dril, mătase
traversez  câmpiile frumoase.

şi sunt scafandru într-un ocean
de iridiu sau mărgean

pe burta unui peşte eu ţi-am scris
scrisori pe care să le citeşti în vis

Peisaj

Marcela,
Ileana,
Josephina,
Maria
apucau
cele patru capete
ale deşertului Gobi
şi-l scuturau
ca pe-un cearşaf.

Tigri pe mare

Eu am venit la tine azi să cer doi  rinoceri mici, cât o furnică sau mai multe furnici, cât un guzgan sau cât un şobolan, cât o flaşnetă sau cât o trompetă. Şi pe lângă aceşti rinoceri, eu vreau să-mi dai şi dromaderi, nu ştiu câţi, vreau şi doi câini cu bale, clei şi câlţi, şi doar aşa, de fază, vreau o iapă brează. Călare pe această iapă brează, să merg la un prieten cu un acordeon şi un borcan de bulion. Vreau să-mi mai dai, ( dar nimeni să n-auză ) o gâză lăuză, că mâine plec în Africa, de dimineaţă şi vreau o gâză să ţin la piept când e ceaţă. Dar asta nu-i o problemă, găsesc eu un gândac pe-acasă, pe sub masă, dacă nu, iau o ţestoasă. Iar dacă vei merge cu mine în Africa , îţi voi arăta ce n-ai văzut în viaţa ta. Acolo, fiindcă suntem chitonide, vom azvârli în cămile cu piramide, când ne vom supăra pe un nor, vom arunca în el cu un vapor. Iar când vom fi pe malul unei mări, vom vedea tigri în zări. Dar nu ne pasă, nu ne vom speria, că am adus de-acasă şi rechini, şi arlechini, şi funii, dar să nu uităm, cum fac unii, de iapa brează, care acuma nu e mai e trează, ci doarme nederanjată într-un piept de suricată. Dar nu-i nimica, o scoatem noi de acolo, şi-o călărim pe mări către tigri din zări. Şi cum mergem noi aşa pe apă, vedem că peştii, tigri îi papă. Atunci ne luăm acei rechini şi arlechini şi le aruncăm spre ei. Şi câinii cu bale şi clei încep să mârâie. Nici o problemă, ei sunt mereu în dilemă. Atunci îl luăm pe Dumnezeu în palmă şi-L aruncăm în marea calmă. Tigrii însetaţi de sânge, tăbărăsc să-L mănânce.

Colegul invizibil

        În clasă e linişte. Profesoara de franceză deschide catalogul şi întreabă: „E cineva absent?” Cei doi elevii de serviciu se ridică în picioare: ”Munteanu Mihai e absent!” Câţiva elevi contrariaţi strigă: „Ba nu, doamna! Uitaţi-l, e sub bancă!” „Măi sunteţi voi elevi de serviciu? Mie mi s-a comunicat că Munteanu Mihai e absent. În sfârşit o oră fără monstrul ăla, că am coşmaruri cu el, nu alta!” „Da’ e sub bancă doamna!” „Gata măi, să trecem la lecţie.”  Profesoara începe să scrie la tablă. Copii îşi caută caietele prin ghiozdan sau îşi pregătesc stilourile. Se aud chicoteli în spatele clasei: „Ce-i acolo, măi copii?” „Nimic doam’ profesoară!” vine răspunsul. Doamna profesoară îşi continuă lecţia. Dintr-o dată se aud strigăte: „Munteanu e sub bancă! Munteanu e sub bancă!” profesoara tresare apoi începe să ţipe: „Tăceţi odată, măi! Dacă nu văd lecţia scrisă pe caiete vă pun trei la toţi. Da’ ce-i asta? Ce aveţi cu Munteanu? Am scăpat de el în sfârşit şi începeţi voi. Staţi jos şi nu vă mai scălămbăiţi atâta!” „Da’ e sub bancă doamna!” „Voi vă bateţi joc de mine? Ce se cheamă asta? Sunteţi de o nesimţire ieşită din comun! Cum puteţi să mă minţiţi în halul ăsta. Eu nu-l văd nicăieri.” Copii se liniştesc. Profesoara îşi predă calmă lecţia până aproape de sfârşitul orei. „Doamna, Munteanu se strâmbă!” „Iar a-ţi început! Ce Doamne iartă-mă! Hai să verific şi eu dacă e acolo , că m-aţi năucit de cap!” Profesoara se îndreaptă cu paşi mici spre banca sub care se pretinde că ar fi Munteanu. Acesta răsare deodată de acolo şi zice: „Săru’mâna, mă scuzaţi că am întârziat!”

Îţi aminteşti

plouă cu creiere de porumbel şi eşti trist
în casa ta rotundă e fata ce agaţă oceane în cui
şi gândurile sunt mai fierbinţi în tâmple

ea zâmbeşte
şi-i ghiceşti între dinţi
bucăţile de aripi de înger de la micul dejun

îi spui:
„să aruncăm sirinxuri de porumbel
în elefanţii din india
să umplem muştele cu sos de mere
până plesnesc”

în casa ta vine o antilopă
cu unghii roz şi o oală
în care fiebe lumină
pală

Alexandru Mitru: Poveşti

        Alexandru Mitru (n. 1914 – d. 1989) a fost un foarte cunoscut autor de proză pentru copii. A fost distins cu “Premiul Uniunii Scriitorilor” în 1967, de asemenea, în a976 a obţinut “Premiul European de Literatură pentru Copii şi Tineret” .
        Cartea a apărut la editura Vox incluzând povestiri din cele mai cunoscute volume sub semnătura acestui autor. Cartea “Poveşti” de Alexandru Mitru reprezintă o selecţie a întregii opere în proză. Pentru a vă face o idee voi prezenta aici câteva poveşti care m-au impresionat.
        În povestea “Cele trei prinţese alintate” este vorba despre un împărat care are trei fete. Acestea, fiind foarte răsfăţate de către tatăl lor, încep să creadă că ştiu totul. Îi învaţă pe sfetnici cum să slujească împărăţia, pe zidari să construiască case, pe cizmari să repare cizme. Atunci când oamenii ascultă sfaturile prinţeselor, cizmele ies prea largi, casele se ridică cu pereţii strâmţi gata să cadă. Într-o zi un zmeu răpeşte cele trei prinţese. Împăratul reacţionează într-un mod neaşteptat, spunându-i zmeului să păstreze fetele şi că – dacă va îndrăzni să le înapoieze – să se pregătească de război.
        De asemenea, în povestea “Cum s-a stricat prietenia dintre câine şi pisică” este vorba despre scurtul mariaj dintre câine şi antipodul său: pisica. Câinele pleacă la vânătoare. Se întoarce cu prada, dar pisica hotărăşte să o păstreze pentru iarnă. Se iscă un întreg scandal care însă nu durează mult, câinele fiind trimis din nou la vânătoare. Dacă doriţi să aflaţi ce se întâmplă mai departe este necesar să citiţi cartea.
        Deasemenea, în volumul “Poveşti” de Alexandru Mitru sunt incluse şi câteva poveşti despre Păcală şi Tândală. “Satul aplecat”, “Mătrăgună”, “Galbenul fără soţ” sunt doar câteva dintre ele.
        În povestirea “Satul aplecat” este vorba despre Păcală care, din întâmplare găseşte o mireasă plângând pe malul unui râu. O întreabă de ce plânge. Află că mireasa este o fată săracă care a fost furată de acasă de un boier. După ce Păcala ascultă povestea fetei, ticluieşte un plan pentru a o scăpa de nuntă. Îi spune boierului că sub un copac pe un deal se află o comoară. Acesta porneşte împreună cu nuntaşii pentru a o găsi. În acest timp Păcală îşi schimbă hainele cu ale miresei. Boierul îşi dă seama că a fost înşelat şi coboară din nou dealul. Văzându-l pe Păcală în haine de mireasă, nu-şi dă seama de vicleşug.