Vasile Traşcă se desprinse cu greu din aşternut, clipi de câteva ori în pijamaua lui albastră, îşi întinse membrele amorţite de somn, dezmorţi umerii ca nişte continuări stângace ale pieptului, păşi cu picioarele goale pe hol ca un gladiator în arenă. Gresia rece îi augmenta senzaţiile pornind de la tălpi până în creştet, degetele de la picioare ezitau să atingă podeaua, arătau ca nişte curmale uscate.
Avea gâtul înţesat de coridoare de flegmă, sunetele ieşeau uscate şi neplăcute, părul negru şi faţa de hârtie imaculată.
Ochii înconjuraţi de cearcăne şi încadraţi între frunte şi pomeţi.
Spatele îngust pe care se profilau vertebrele formând axul scheletului şi urcând încet spre umeri şi gât.
Sfârcurile mici mici caraghioase se potriveau cu burta insuficientă, buricul adânc leit gaura unei mine de uraniu.
Mai jos un sex roşu lung între două picioare subţiri înfipte cu rotundurile genunchilor aspre şi fesele albe mici, care în mişcare, nu tresăreau deloc.
Vasile Traşcă era un poetastru fad, veleitarist, constipat, deţinătorul unei cantităţi mai mult decât ruşinoase de materie cenuşie, nelipsit de condescendenţa criticilor şi cititorilor simpli iluzorii de pe reţelele unde ninge.
Câmpurile de hârtie albă au fost înlocuite de documentul Word, între timp, dar asta nu are nicio importanţă, fiindcă ceea ce lipsea nu era doar talentul, ci şi doza necesară de IQ.
În schimb, Van Hubben – locuitorul celeilalte camere, era un domn respectabil de vreo 53 de ani, încă nepublicat în volum, dar foarte citit. Presta servicii în toate halele lirice online, critica virulent şi lăuda.
De fiecare dată când cei doi se întâlneau în faţa uşii de la baia comună, se îmbrânceau până Van Hubben câştiga, datorită corpolenţei. Faptul că locuiau în acelaşi apartament constituia pentru ei o corvoadă.
După ce Vasile Traşcă a murit, Van Hubben s-a simţit cu adevărat împlinit.
Însă, la 2 săptămâni după moarte, Vasile a deschis uşa camerei lui Hubben, a scos un pistol, i l-a pus la tâmplă şi a aşezat degetul pe trăgaci.
Avea gâtul înţesat de coridoare de flegmă, sunetele ieşeau uscate şi neplăcute, părul negru şi faţa de hârtie imaculată.
Ochii înconjuraţi de cearcăne şi încadraţi între frunte şi pomeţi.
Spatele îngust pe care se profilau vertebrele formând axul scheletului şi urcând încet spre umeri şi gât.
Sfârcurile mici mici caraghioase se potriveau cu burta insuficientă, buricul adânc leit gaura unei mine de uraniu.
Mai jos un sex roşu lung între două picioare subţiri înfipte cu rotundurile genunchilor aspre şi fesele albe mici, care în mişcare, nu tresăreau deloc.
Vasile Traşcă era un poetastru fad, veleitarist, constipat, deţinătorul unei cantităţi mai mult decât ruşinoase de materie cenuşie, nelipsit de condescendenţa criticilor şi cititorilor simpli iluzorii de pe reţelele unde ninge.
Câmpurile de hârtie albă au fost înlocuite de documentul Word, între timp, dar asta nu are nicio importanţă, fiindcă ceea ce lipsea nu era doar talentul, ci şi doza necesară de IQ.
În schimb, Van Hubben – locuitorul celeilalte camere, era un domn respectabil de vreo 53 de ani, încă nepublicat în volum, dar foarte citit. Presta servicii în toate halele lirice online, critica virulent şi lăuda.
De fiecare dată când cei doi se întâlneau în faţa uşii de la baia comună, se îmbrânceau până Van Hubben câştiga, datorită corpolenţei. Faptul că locuiau în acelaşi apartament constituia pentru ei o corvoadă.
După ce Vasile Traşcă a murit, Van Hubben s-a simţit cu adevărat împlinit.
Însă, la 2 săptămâni după moarte, Vasile a deschis uşa camerei lui Hubben, a scos un pistol, i l-a pus la tâmplă şi a aşezat degetul pe trăgaci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu