De seară (1)

Lampa îşi arunca lumina pe aria camerei goale. În globul murdar se fugăreau doi licurici înnebuniţi.

Seara cuvintele nu mai fraternizează. Oaspeţii se transformă în nişte chei cu care descui uşa, în nişte ferestre lungi la care priveşte o tânără cu ţâţe picioare rumene.

În nişte furculiţe de glasuri.

Bukk îşi privi o clipă mâinile cu degete ca nişte crenvuşti fierţi prea mult. Apoi unghiile scurte roase. Îşi aşeză părul negru unsuros cu vârfurile despicate după ureche.

Clipi de trei ori spre a-şi limpezi globii oculari supralicitaţi, apoi îşi plimbă luminile ochilor asupra câmpurilor de hârtie albă pe care erau aşternute texte anemice sfârşind în nişte bălţi neregulate de cerneală.

Braţul lui Bukk descrise o traiectorie elipsoidală, un rotund neregulat în care erau adunate toate gesturile zilei şi strivi musca prinsă în perdea. Exclamă.

El avea tenul de hârtie imaculată contrastând cu antracitul părului său. Gura mare cu buze cărnoase şi o jumătate de mustaţă. Gâtul era plin de fire de păr rebele lungi.

Scaunul pe care stătea era din lemn vechi. El îşi drese vocea şi citi noul poem. Piombina, care venea cu ceaiul de muşeţel, ascultase cu atenţie apoi mormăi ceva nedesluşit.

Se distinse doar un „nu” nuanţat ascuţit rece, ca un briceag, ca un glonţ pornind dintr-un AK47.

Ţâţele Piombinei se adăposteau într-un sutien cupa C, tresăltau de mişcarea plămânilor nervoşi. Se retrase din cameră cu paşii înceţi măsuraţi. Tălpile ei albe nepupate se mişcau pe gresia rece a holului.

Trecu pragul dormitorului şi rămase acolo. Câteodată i se auzeau respiraţiile prin liniştea densă.

Sforăia. A avut problema asta încă din prima căsătorie, adică acum mulţi mulţi ani. Era tânără, avea bucile albe drepte ferme ca nişte coline ale păcatului pe care coboară mâinile mari aproape de bujorul fierbinte al pubisului. Acum trecuse de 45 de ani, iar soţul ei avea 56.

Bukk o vedea ca pe o zeiţă , intenţiile ei nişte sculpturi antice. 

Ea, ca pe un bou, fiinţă inferioară – o monotremă sau chiar un parameci, îi rezuma capacităţile intelectuale la cele ale unei amibe.

Îşi scobea creierii de mucii poemelor, creierul lui era o movilă de clişee, o dună de superficialitate ca o ceaţă lungă arcuită deasupra apei.

Se ridică de pe scaun, luă nişte bucăţi lungi sinuoase de fag şi le vârî în sobă, apoi se aşeză la loc.

Trase perdeaua şi privi pe fereastră.

Câinii alergau prin perimetrul curţii încadrate de un gard viu pipernicit. Zidurile scorojite erau umede de urina patrupedelor. Sub frunzişul lung al nucului era aşezat un scaun de lemn, pe care obişnuia Bukk, în amiezile calde, să citească ziarul.

Atingea cu labele picioarelor degetele pământul umed, iarba gâdilând tălpile albe.

Obişnuia să-şi taie unghiile afară, după ce le înmuia într-un lighean de apă fierbinte.

Piombina avea o bicicletă şi un câine atât de mic, încât îl putea transporta în coş. Obişnuia să latre toţi trecătorii, odată plonjase din coş pe pământ în mers şi alergă spre un alt câine. Lătratul lui era subţire cu modulaţii vagi. Era cel mai nesuferit câine din cartier, un pechinez pricăjit cu blana bolnavă.

Bukk ieşea rareori din curte, doar când era neapărată nevoie, îi era ruşine cu el însuşi printre tinerii ce-şi serveau băuturile la chioşc.

Demult îl părăsiseră puterile, de-abia rezista într-o plimbare până la colţ şi înapoi.

În schimb, îi sporise memoria. Plaja ideilor lui se lărgi considerabil. Când era tânăr, fizicul lui vârtos îl ajutase să intre în echipa de fotbal a şcolii, dar pe atunci nu era capabil să reţină nimic. Profesorii îl catalogau ca redus mintal, ba chiar îi dădeau teme speciale.

Acum putea să reţină 27 de pagini A4 mărimea 12 cu orice fel de text, fie că vorbim de un studiu, un eseu sau o poezie de-a lui Coşovei. Memora mecanic, era ca o uriaşă uzină ciulindu-şi toate tirbuşoanele şi încordându-şi toate maşinăriile pentru a procesa cu succes.

Sătul de rutina vieţii, de scaunul în care stătea şi compunea poeme, de Piombina de condiţia de poetastru insipid pantă de insensibilitate, hotărî să se sinucidă.

Nu avu curajul să se urce pe acoperiş să se arunce de acolo, fiindcă demersul putea eşua şi isca să rămână paralizat.

Zilele continuară fără nicio schimbare majoră, dorinţa de sinucidere fu înăbuşită de cantitatea de optimism pe care o mai deţinea şi de instinctele de conservare.

Tocmai când se întorcea de la chioşc, se împiedică de un obiect din curte şi căzu. Rămase întins acolo, sub geamul Piombinei.