Mircea Cărtărescu(n.1 iunie 1956) este un poet, prozator şi critic literar român. a primit numeroase premii şi distincţii ca Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Vilenica şi "Meritul cultural" în grad de mare ofiţer, acordat de preşedintele României. a fost nominalizat la Premiul Nobel în 2011 şi 2012.
Mircea Cărtărescu prezintă un fapt banal (de exemplu, parcul unde mergea când era copil, descris în povestirea REM) într-un fel extraordinar, ca şi cum ar spune ceva nemaiauzit şi cum distorsionează realitatea, ia fiecare amănunt din jur şi-l exagerează. mai întâi spune că în parc sunt mulţi oameni de zăpadă artficială, apoi că ei au trei metri şi în pieptul lor se deschid: "vitrine cu maşinării complicate." se remarcă la fel şi în pasajul în care descrie drumul de acasă până la tanti Aura, trecerea prin Rond apoi pe uliţele gloduroase de la marginea oraşului: "rozaliu-verzuliu, vineţiu, praful acesta se învârtejea în piaţă şi ţi se depunea în dâre fine pe umeri, pe obraji. casele aveau faţadele concave şi erau atât de scălâmbe, de ridicole, încât îţi stârneau o bună-dispoziţie macabră. lei de ipsos, cu laba pe o bilă străjuiau intrarea în vreo tutungerie. vulturi cu aripile întinse şi grifoni cu şira spinării noduroasă copleşeau luminatoarele. casele aveau bulbi ovali de tablă, ca bisericile ruseşti"
în ultima povestire, intitulată "Arhitectul", e vorba despre Emil Popescu, un arhitect specializat în proiectarea fabricilor de ulei, căsătorit cu o moldoveancă simpatică, şi ea arhitect, specializată în proiectarea fabricilor de lapte. datorită contractelor pe care Emil le avea în Turcia, Iran şi Egipt şi faptului că nu aveau copii, deşi erau căsătoriţi încă din facultate, au reuşit să facă mai târziu nişte economii şi să împlinească visul dintotdeauna al soţiei. au strâns o sumă suficientă pentru cumpărarea unei dacii. ziua când au cumpărat-o a fost, cum spunea ea, aproape la fel de fericită ca ziua căsătoriei lor.
într-o dimineaţă, când Emil pleca la serviciu, a mers în spatele blocului să vadă maşina. a deschis portiera, a urcat, a pornit motorul, farurile, ştergăroarele, a apăsat pe butonul din centrul volanului. s-a auzit sunetul de tenor al claxonului. a ţinut butonul apăsat. a luat mâna de pe buton, dar claxonul nu s-a oprit. încet-încet vecinii au ieşit în balcoane, un cartofior a lovit capota maşinii, copii nespălaţi, femei nefardate, bărbaţi nebărbieriţi strigau la nefericitul proprietar. colonelul Boteanu, în maiou şi în pantaloni de pijama, l-a dat la o parte fără o vorbă pe Emil, a retezat sunetul cu un gest făcut "în obscuritatea motorului" şi a plecat dispreţuitor.
arhitectul a dat un randament din ce în ce mai scăzut la serviciu. se ocupa mai mult de maşină, în special de claxonul ei. l-a schimbat cu unul de ultimă generaţie, apoi cu unul care reproducea sonate de Verdi, Yankee Doodle ori God save The Queen. a schimbat opt asemnea produse. a pus o orgă electrică, scoţând volanul pentru a încăpea keyboard-ul. a demisionat. stătea toată dupăamiaza şi cânta la orgă. încet-încet s-a transformat, a cumpărat un sintetizator incredibil de performant ce se întindea pe jumătate de planetă. el însuşi făcea parte din maşinărie. caroseria minusculă a rămas doar o cochilie încrustată în spinarea lui albicioasă, iar de la primele atingeri ale clapelor, ultimii oameni s-au prefăcut în pulbere, stelele au ajuns la o masă critică şi au fost aproape de explozie. universul s-a scofâlcit "ca o smochină". materia braţelor lui Emil şi-au pierdut continuitatea şi au deveni fărâme stelare care s-au aprins în universul gol şi întunecat. o altă galaxie a înlocuit-o pe cea veche.
Mircea Cărtărescu prezintă un fapt banal (de exemplu, parcul unde mergea când era copil, descris în povestirea REM) într-un fel extraordinar, ca şi cum ar spune ceva nemaiauzit şi cum distorsionează realitatea, ia fiecare amănunt din jur şi-l exagerează. mai întâi spune că în parc sunt mulţi oameni de zăpadă artficială, apoi că ei au trei metri şi în pieptul lor se deschid: "vitrine cu maşinării complicate." se remarcă la fel şi în pasajul în care descrie drumul de acasă până la tanti Aura, trecerea prin Rond apoi pe uliţele gloduroase de la marginea oraşului: "rozaliu-verzuliu, vineţiu, praful acesta se învârtejea în piaţă şi ţi se depunea în dâre fine pe umeri, pe obraji. casele aveau faţadele concave şi erau atât de scălâmbe, de ridicole, încât îţi stârneau o bună-dispoziţie macabră. lei de ipsos, cu laba pe o bilă străjuiau intrarea în vreo tutungerie. vulturi cu aripile întinse şi grifoni cu şira spinării noduroasă copleşeau luminatoarele. casele aveau bulbi ovali de tablă, ca bisericile ruseşti"
în ultima povestire, intitulată "Arhitectul", e vorba despre Emil Popescu, un arhitect specializat în proiectarea fabricilor de ulei, căsătorit cu o moldoveancă simpatică, şi ea arhitect, specializată în proiectarea fabricilor de lapte. datorită contractelor pe care Emil le avea în Turcia, Iran şi Egipt şi faptului că nu aveau copii, deşi erau căsătoriţi încă din facultate, au reuşit să facă mai târziu nişte economii şi să împlinească visul dintotdeauna al soţiei. au strâns o sumă suficientă pentru cumpărarea unei dacii. ziua când au cumpărat-o a fost, cum spunea ea, aproape la fel de fericită ca ziua căsătoriei lor.
într-o dimineaţă, când Emil pleca la serviciu, a mers în spatele blocului să vadă maşina. a deschis portiera, a urcat, a pornit motorul, farurile, ştergăroarele, a apăsat pe butonul din centrul volanului. s-a auzit sunetul de tenor al claxonului. a ţinut butonul apăsat. a luat mâna de pe buton, dar claxonul nu s-a oprit. încet-încet vecinii au ieşit în balcoane, un cartofior a lovit capota maşinii, copii nespălaţi, femei nefardate, bărbaţi nebărbieriţi strigau la nefericitul proprietar. colonelul Boteanu, în maiou şi în pantaloni de pijama, l-a dat la o parte fără o vorbă pe Emil, a retezat sunetul cu un gest făcut "în obscuritatea motorului" şi a plecat dispreţuitor.
arhitectul a dat un randament din ce în ce mai scăzut la serviciu. se ocupa mai mult de maşină, în special de claxonul ei. l-a schimbat cu unul de ultimă generaţie, apoi cu unul care reproducea sonate de Verdi, Yankee Doodle ori God save The Queen. a schimbat opt asemnea produse. a pus o orgă electrică, scoţând volanul pentru a încăpea keyboard-ul. a demisionat. stătea toată dupăamiaza şi cânta la orgă. încet-încet s-a transformat, a cumpărat un sintetizator incredibil de performant ce se întindea pe jumătate de planetă. el însuşi făcea parte din maşinărie. caroseria minusculă a rămas doar o cochilie încrustată în spinarea lui albicioasă, iar de la primele atingeri ale clapelor, ultimii oameni s-au prefăcut în pulbere, stelele au ajuns la o masă critică şi au fost aproape de explozie. universul s-a scofâlcit "ca o smochină". materia braţelor lui Emil şi-au pierdut continuitatea şi au deveni fărâme stelare care s-au aprins în universul gol şi întunecat. o altă galaxie a înlocuit-o pe cea veche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu