Nasul, a cărui aripi invadează obrajii se încreţeşte de câteva ori, se descreţeşte. Ochii sunt scântei electrice. Se îndreaptă spre uşă, o deschide. Aruncă o hârtie în coşul de gunoi cu un gest scurt, liniar.
Limba i se roteşte în gură ca o aşchie de zgură.
Pune mâna mare pe clanţă, strânge degetele lungi groase şi trânteşte uşa. Apoi o deschide din nou. Şi iar o trânteşte. Şi iar o deschide. Şi iar o trânteşte.
Fruntea e străbătută doar de o cută.
Doamna profesoară Luminiţa Întuneric tresare. Gura încremenită într-un zâmbet rectiliniu se deschide încet şi din ea ies sunete gâtuite, fără rezonanţă. Spune:
"Treci la loc măi!" descriind cu mâna o traiectorie elipsoidală în aer. Se ridică şi apucă o bucată de cretă.
"Doamna dar nu se închide uşa!" răspunde Rămurel stropind cu salivă pe cel de lângă el.
"Cum nu? Când te văd c-o trânteşti încontinuu! Treci la loc! Poate o rupi!" ţipă doamna profesoară şi se ridică ameninţătoare ca un tanc britanic Mark V.
"N-o rup doamna! Vreau s-o închid! Dar nu se închide! De ce nu se închide?" întreabă Rămurel tânguindu-se şi pufăind asemeni unui boiler tip PFBC.
"Măi treci la loc! Eşti nebun?" ţipă din nou doamna profesoară. Gesturile ei sunt lungi ca zborul canarilor din cocotieri.
"Dar nu se închide doamna!" Şi o trânteşte aşa tare încât o făcu să tresară.
"Măi Rămurel treci la loc. Ce, ai ace în fund?"
El izbeşte cu pumnul în uşă. În colţul gurii i se văd câteva firmituri. Părul morman de antracit era plin de mătreaţă, sprâncenele stufoase.
"Doamna dar nu se închide uşa! Vreau să se închidă!"
"Se închide dac-o laşi în pace!" Replică doamna profesoară şi-şi ţuguie buzele date cu ruj mov. Gura ei seamănă acum cu o prună.
"Nu doamna n-o las! Vreau s-o închid!"
"Măi, treci la loc, măi, că-ţi pun unu!" Strigă doamna profesoară şi aruncă cu o bucată de cretă în el. Pleoapele încep să-i spânzure inerte deasupra pupilelor.
"De ce daţi doamna cu cretă în mine? Dacă nu se închide uşa, cum vreţi să mă duc la loc, vreţi să las uşa deschisă?"
"Da, Rămurel, da numai treci la loc! Nu trebuie să mă rog de tine!" şi izbeşte cu palma ei puternică în catedră. Se face linişte.
Limba i se roteşte în gură ca o aşchie de zgură.
Pune mâna mare pe clanţă, strânge degetele lungi groase şi trânteşte uşa. Apoi o deschide din nou. Şi iar o trânteşte. Şi iar o deschide. Şi iar o trânteşte.
Fruntea e străbătută doar de o cută.
Doamna profesoară Luminiţa Întuneric tresare. Gura încremenită într-un zâmbet rectiliniu se deschide încet şi din ea ies sunete gâtuite, fără rezonanţă. Spune:
"Treci la loc măi!" descriind cu mâna o traiectorie elipsoidală în aer. Se ridică şi apucă o bucată de cretă.
"Doamna dar nu se închide uşa!" răspunde Rămurel stropind cu salivă pe cel de lângă el.
"Cum nu? Când te văd c-o trânteşti încontinuu! Treci la loc! Poate o rupi!" ţipă doamna profesoară şi se ridică ameninţătoare ca un tanc britanic Mark V.
"N-o rup doamna! Vreau s-o închid! Dar nu se închide! De ce nu se închide?" întreabă Rămurel tânguindu-se şi pufăind asemeni unui boiler tip PFBC.
"Măi treci la loc! Eşti nebun?" ţipă din nou doamna profesoară. Gesturile ei sunt lungi ca zborul canarilor din cocotieri.
"Dar nu se închide doamna!" Şi o trânteşte aşa tare încât o făcu să tresară.
"Măi Rămurel treci la loc. Ce, ai ace în fund?"
El izbeşte cu pumnul în uşă. În colţul gurii i se văd câteva firmituri. Părul morman de antracit era plin de mătreaţă, sprâncenele stufoase.
"Doamna dar nu se închide uşa! Vreau să se închidă!"
"Se închide dac-o laşi în pace!" Replică doamna profesoară şi-şi ţuguie buzele date cu ruj mov. Gura ei seamănă acum cu o prună.
"Nu doamna n-o las! Vreau s-o închid!"
"Măi, treci la loc, măi, că-ţi pun unu!" Strigă doamna profesoară şi aruncă cu o bucată de cretă în el. Pleoapele încep să-i spânzure inerte deasupra pupilelor.
"De ce daţi doamna cu cretă în mine? Dacă nu se închide uşa, cum vreţi să mă duc la loc, vreţi să las uşa deschisă?"
"Da, Rămurel, da numai treci la loc! Nu trebuie să mă rog de tine!" şi izbeşte cu palma ei puternică în catedră. Se face linişte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu