Mario Vargas Llosa (n.1936) a fost un scriitor peruan. A primit premiul Nobel pentru literatură în 2010.
În romanul "Povestaşul", autorul a venit la Florenţa pentru a uita o vreme de Peru şi de peruani, însă ţara lui i-a ieşit în cale într-un mod neaşteptat. Într-o dimineaţă, după ce a vizitat casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo şi strada unde Dante a întâlnit-o prima dată pe Beatrice, i-a atras atenţia o vitrină: arcuri, săgeţi, o vâslă sculptată, un urcior cu desene geometrice şi un manechin îmbrăcat cu o bluză indiană de bumbac sălbatic, dar ce i-a evocat mai mult jungla peruană au fost patru fotografii: râuri largi, canoe fragile, colibe şubrede pe piloni şi valuri de bărbaţi şi femei dezbrăcaţi pe jumătate şi cu pielea vopsită. Şi-a adus aminte de Saul Zuratas, zis Mascarita, băiatul pe care l-a cunoscut la universitate şi cu care a mers în excursia în Amazon. Mascarita avea o pată de culoarea vinului pe partea dreaptă a feţei. Nevul nu-i ocolea nici urechile, buzele sau nasul. Avea un papagal pe nume Gregor Samsa care-i stătea mereu pe umăr şi-i ciugulea părul roşcat. În Amazonia, autorul şi Mascarita s-au întâlnit cu Tasurinchi, fostul şef al tribului Maqiguengas, care a fost izgonit după ce, posedat de un divol kamagarini, a dat foc tuturor caselor celor din trib. Diavolul kamagarini s-a deghizat mai întâi în copil sărac, ca să treacă neobservat de săteni, apoi s-a transformat în furnică şi a intrat în urechea lui Tasurinchi, aflat la câmp.
În altă zi, un alt diavol kamagarini deghizat în viespe l-a înţepat în capul puţei, în timp ce urina. Tasurinchi a continuat să umble. Sătenii nu l-au omorât. L-au lăsat în pace. Însă puţa a început să i se mărească. A cerut pantaloni mai largi. Însă puţa se mărea încontinuu. Şi-o târa cum îşi târăsc animalele coada. Unii o călcau cu piciorul, numai să-l audă urlând. A trebuit s-o înfăşoare şi s-o pună pe spinare. Şi astfel pornea la drum. Parcă avea două capete. Al doilea îl privea pe primul cu singurul lui ochi. Tasurinchi îl striga"Chiorică! Chiorică!". Crescuse enorm. Păsările, crezând-o pom se aşezau pe ea să ciripească. Când urina, stârnea cascade cu spumă ca Gran Pongo. O folosea noaptea drept pat. La vânătoare drept lance sau praştie.
Şi-a înfăşurat-o în frunze de ferigă încălzite pe jar pentru a o face să scadă.
În alt fragment un vânător a omorât din greşeală un cerb. Nu ştia ce i se va întâmpla, pentru că era interzis să omori cerbii. Nu i s-a întâmplat nimic. A vânat în continuare cerbi şi alţi vânători i-au urmat exemplul. Într-o zi a urmărit un cerb printr-o poiană. A ajuns într-un loc unde erau foarte mulţi cerbi care alergau. S-a urcat într-un copac şi a ţintit unul. Însă nu l-a nimerit. Săgeata a trecut milimetric pe lângă el. S-a gândit cum se poate ca el, cel mai iscusit vânător, să rateze dintr-o poziţie aşa bună. A mai încercat odată. Cerbul nici măcar nu se speria de săgeţile lui. Alerga nestingherit. Parcă ştia că nu va fi nimerit. Spre seară, toţi cerbii s-au adunat la rădăcina copacului unde se afla vânătorul. Însă el nu mai avea săgeţi. Craca pe care stătea era pe cale să se rupă. Vânătorul nu a aşteptat mult. A catadicsit să-şi înfrunte soarta. A căzut şi s-a transformat în cerb. în timp ce alerga cu turma, a fost văzut de un vânător. După o urmărire prin poiene, printre tufe de saiga, plante medicinale, ierburi, cerbul a fost ucis cu săgeata
În altă parte Luna, Kashiri, se întorcea pe vremuri de la câmp. Se căsătorise cu o femeie care a dat naştere soarelui. Însă o femeie-itooni, adică drăcuşor pervers, îl iubea şi ea pe Kashiri. Voia să-i fie ei bărbat. Aşa că s-a aşezat la o cotitură, l-a pândit,s-a scremut, îndoit, golit trupul şi a înmuiat mâinile în scârnăvie. A sărit deodată în faţa lui Kashiri şi i-a mânjit faţa cu fecalele pe care tocmai le făcuse.
Kashiri, neputând suporta umilinţa, s-a retras în cel de-al şaptelea cer. De-atunci luminează atât de slab.
În romanul "Povestaşul", autorul a venit la Florenţa pentru a uita o vreme de Peru şi de peruani, însă ţara lui i-a ieşit în cale într-un mod neaşteptat. Într-o dimineaţă, după ce a vizitat casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo şi strada unde Dante a întâlnit-o prima dată pe Beatrice, i-a atras atenţia o vitrină: arcuri, săgeţi, o vâslă sculptată, un urcior cu desene geometrice şi un manechin îmbrăcat cu o bluză indiană de bumbac sălbatic, dar ce i-a evocat mai mult jungla peruană au fost patru fotografii: râuri largi, canoe fragile, colibe şubrede pe piloni şi valuri de bărbaţi şi femei dezbrăcaţi pe jumătate şi cu pielea vopsită. Şi-a adus aminte de Saul Zuratas, zis Mascarita, băiatul pe care l-a cunoscut la universitate şi cu care a mers în excursia în Amazon. Mascarita avea o pată de culoarea vinului pe partea dreaptă a feţei. Nevul nu-i ocolea nici urechile, buzele sau nasul. Avea un papagal pe nume Gregor Samsa care-i stătea mereu pe umăr şi-i ciugulea părul roşcat. În Amazonia, autorul şi Mascarita s-au întâlnit cu Tasurinchi, fostul şef al tribului Maqiguengas, care a fost izgonit după ce, posedat de un divol kamagarini, a dat foc tuturor caselor celor din trib. Diavolul kamagarini s-a deghizat mai întâi în copil sărac, ca să treacă neobservat de săteni, apoi s-a transformat în furnică şi a intrat în urechea lui Tasurinchi, aflat la câmp.
În altă zi, un alt diavol kamagarini deghizat în viespe l-a înţepat în capul puţei, în timp ce urina. Tasurinchi a continuat să umble. Sătenii nu l-au omorât. L-au lăsat în pace. Însă puţa a început să i se mărească. A cerut pantaloni mai largi. Însă puţa se mărea încontinuu. Şi-o târa cum îşi târăsc animalele coada. Unii o călcau cu piciorul, numai să-l audă urlând. A trebuit s-o înfăşoare şi s-o pună pe spinare. Şi astfel pornea la drum. Parcă avea două capete. Al doilea îl privea pe primul cu singurul lui ochi. Tasurinchi îl striga"Chiorică! Chiorică!". Crescuse enorm. Păsările, crezând-o pom se aşezau pe ea să ciripească. Când urina, stârnea cascade cu spumă ca Gran Pongo. O folosea noaptea drept pat. La vânătoare drept lance sau praştie.
Şi-a înfăşurat-o în frunze de ferigă încălzite pe jar pentru a o face să scadă.
În alt fragment un vânător a omorât din greşeală un cerb. Nu ştia ce i se va întâmpla, pentru că era interzis să omori cerbii. Nu i s-a întâmplat nimic. A vânat în continuare cerbi şi alţi vânători i-au urmat exemplul. Într-o zi a urmărit un cerb printr-o poiană. A ajuns într-un loc unde erau foarte mulţi cerbi care alergau. S-a urcat într-un copac şi a ţintit unul. Însă nu l-a nimerit. Săgeata a trecut milimetric pe lângă el. S-a gândit cum se poate ca el, cel mai iscusit vânător, să rateze dintr-o poziţie aşa bună. A mai încercat odată. Cerbul nici măcar nu se speria de săgeţile lui. Alerga nestingherit. Parcă ştia că nu va fi nimerit. Spre seară, toţi cerbii s-au adunat la rădăcina copacului unde se afla vânătorul. Însă el nu mai avea săgeţi. Craca pe care stătea era pe cale să se rupă. Vânătorul nu a aşteptat mult. A catadicsit să-şi înfrunte soarta. A căzut şi s-a transformat în cerb. în timp ce alerga cu turma, a fost văzut de un vânător. După o urmărire prin poiene, printre tufe de saiga, plante medicinale, ierburi, cerbul a fost ucis cu săgeata
În altă parte Luna, Kashiri, se întorcea pe vremuri de la câmp. Se căsătorise cu o femeie care a dat naştere soarelui. Însă o femeie-itooni, adică drăcuşor pervers, îl iubea şi ea pe Kashiri. Voia să-i fie ei bărbat. Aşa că s-a aşezat la o cotitură, l-a pândit,s-a scremut, îndoit, golit trupul şi a înmuiat mâinile în scârnăvie. A sărit deodată în faţa lui Kashiri şi i-a mânjit faţa cu fecalele pe care tocmai le făcuse.
Kashiri, neputând suporta umilinţa, s-a retras în cel de-al şaptelea cer. De-atunci luminează atât de slab.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu