Giovanni Papini - Un om sfârşit

Giovanni Papini a fost un jurnalist, poet, eseist, critic literar şi romancier italian.

S-a născut în anul 1881 la Florenţa, fiu al lui Luigi Papini - meşteşugar cu convingeri republicane şi anticlericale şi al Emilei Cardini. A avut o copilărie şi o tinereţe solitare compensate de pasiunea pentru lectură.

Încă din tinereţe s-a angajat într-o frenetică activitate de scriitor, publicist şi animator cultural, devenind cu timpul un erudit autodidact. În anul 1900, împreună cu Giuseppe Prezzolini şi Ettore Morselli, înfiinţează o asociaţie de "liberi cugetători" (spiriti liberi), cu tendinţe anarhice şi idealiste.

În anul 1903 scrie programul revistei nou apărute "Il Leonardo", cu puncte re referinţă în filosofia lui Friedrich Nietzsche şi antroposofia lui Rudolf Steiner, având ca obiectiv lichidarea culturii academice italiene. În acelaşi timp lucrează ca redactor al revistei "Il Regno", condusă de Enrico Corradini.

Debutează ca scriitor cu un ciclu de "povestiri metafizice", printre care "Il tragico quotidiano" (1903) şi "Il pilota cieco" (1907). În 1907 publică prima sa carte în domeniul filosofiei, "Il crepusculo dei filosofi", în care combate virulent sistemele de gândire a şase din cei mai importanţi filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche), constatând în final moartea filosofiei (licenzio la filosofia) în numele unui iraţionalism vitalistic. În această epocă se căsătoreşte cu Giacinta Giovagnoli.

În anul 1911 dă publicităţii, împreună cu Giovanni Amendola, revista "L'Anima", care va apare până în 1913, când îi ia locul revista "Lacerba", editată împreună cu Ardengo Soffici, revistă care devine expresia futurismului florentin.

Papini se va distanţa mai târziu de această orientare în cartea L'esperienza futurista (1919).

În Le memorie d'Iddio (1912) exprimă cu violenţă protestul său antireligios şi nihilist, în timp ce în Le Stroncature face un rechizitoriu aspru, în numele avangardei culturale, al principalelor opere clasice (Faust, Decameronul, Hamlet etc.) şi polemizează cu scriitori contemporani, ca Giovanni Gentile sau Benedetto Croce.

În acelaşi timp scrie şi opere în spirit tradiţional, proză poetică, Cento pagine di poesia (1915), sau versuri, Opera prima (1917). Din această epocă datează una din operele cele mai apreciate ale lui Giovanni Papini, povestirea autobiografică Un uomo finito (1913).

În acest roman autorul mărturiseşte că în copilărie era numit de doamnele cu pălărie "un copil ursuz" şi de către femeile cu capul descoperit "un râios" pentru că într-adevăr, le era extraordinar de antipatic tuturor.

Când se întâmpla să fie împreună cu alţi băieţi, nu se amesteca în jocurile lor, ci îi privea cu ochi "verzi şi serioşi". Se întâmpla uneori să fie fugărit pe stradă; chiar şi în casa bunicului era lovit de pietre de copii ţăranilor. Rudele îl mângâiau doar pentru a nu trăda de faţă cu ceilalţi o părtinire prea indecentă.

Din această singurătate sumbră l-a salvat dorinţa de a şti. Se închidea în biblioteca tatălui său, o cămăruţă ce dădea spre acoperiş. Scotea dintr-un cufăr diverse cărţi, citea pe ici pe colo, descifrând, fremătând mereu de o nerăbdătoare încântare.

"Pentru mine realitatea nu era cea de pe stradă, de la şcoală, de acasă, ci mai curând cea din cărţi - unde simţeam că trăiesc cu mai multă plăcere. În unele după-amiezi dogoritoare de vară îl vedeam pe Garibaldi galopând cu mantaua umflată de adierea vântului în mijlocul hergheliilor şi împuşcăturilor din pampas; în dimineţile plicticoase şi soioase hoinăream împreună cu contele Alfieri care blestema caii şi versurile pe toate drumurile de poştă ale Europei, iar seara fremătam de ură patriotică sau de frenezia retorică a gloriei împreună cu oameni iluştri, cu un Plutarh tipărit foarte mărunt în multe volumaşe îmbrăcat în pânză albăstruie. În cărţile acelea am găsit şi primele îndemnuri la meditaţie" mărturiseşte autorul în capitolul "O sută de cărţi".

În capitolul "Un milion de cărţi" prezintă primele încercări de a merge la bibliotecă - la recomandarea unui prieten. Pentru a intra în marea sală de lectură trebuia însă să aibă vârsta de 16 ani, pe când el avea doar 12. La prima încercare de a intra la bibliotecă se dă mai bătrân cu trei ani, însă funcţionarul de la intrare îi spune:

- "Îmi pare rău! Citeşte regulamentul. Vino peste un an." Autorul îl caracterizează pe acest funcţionar astfel: "era un omuleţ burtos cu doi ochişori albaştri de peşte mort şi câte o cută răutăcioasă de o parte şi de alta a gurii."

Mai încearcă de câteva ori să intre la bibliotecă - fără rezultat însă. Peste un an se întoarce şi găseşte un alt funcţionar: "înalt şi uscat ca o pasăre jumulită." Reuşeşte să intre în sala de lectură, hotărât să înceapă viaţa aspră a unui om atotştiutor.