poem

tu ai ceva paranormal o inimă ca un mal surpat
o inimă prăbuşindu-se în tine ca o castană
rostogolindu-se - piatră care curând va ajunge fortificaţie
tu ai ceva din singurătatea unei mori de vânt
eşti singur ca un tunel la capăt cu şoareci cârtiţe bătrâni
care sapă şi sapă şi sapă
la capăt cu un microcosmos îndrăgostit de un macrocosmos
la capăt cu un univers prelung dubios monoton
aidoma clătinării orizontului în ritmul ştergătoarelor de parbriz în ritmul ploii
care cade ca nişte degete pe claviatură
un univers monoton ca un nor de bitum peste oraş
eşti singur ca o mănăstire arsă
ca o înserare fadă de octombrie
eşti singur ca un suflet de pescar
paranormal ca o apocalipsă
ca un anticrist
ca o furtună
tragic crud eşti
alergi spre tine însuţi ca fluviul gange spre vărsare
o jumătate din tine aleargă după cealaltă jumătate
eşti un fel de reptilă vorace
norii de deasupra – de fâş albastru
vocea ta – o sonată a lui bethoven
tu eşti sumbru ca un marş funebru
ca un tăiş de sabie
ca o claviculă anterioară centurii scapulare
eşti sumbru ca un omoplat
ca un stern
ca o carenă