Zorba grecul – Nikos Kazantzakis

    Nikos Kazantzakis (n.1883 – d.1957) a fost cel mai tradus scriitor grec al secolului XX. A scris de-a lungul vieţii sale poeme, romane, eseuri şi cărţi de călătorii, fiind nominalizat de câteva ori la premiul Nobel. Pe lângă romanul „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas” a scris şi alte romane de referinţă, anume: „Hristos răstignit a doua oară” şi „Ultima tentaţie a lui Hristos”. La începutul cărţii de faţă, autorul mărturiseşte: „...dacă aş vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aş reţine poate vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche şi Zorbas.
    Primul a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul, Bergson m-a scăpat de impasurile filozofice ce mă torturaseră în prima tinereţe; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranţa în mândrie; Zorbas m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte.
    De-ar fi să aleg azi un îndrumător spiritual, un „guru” cum îl numesc indienii, „Bătrânul” cum îi zic călugării de la Sfântul Munte, cu siguranţă că pe Zorbas l-aş alege fără a sta pe gânduri.”
    Zorbas avea puterea „de a vedea mereu pentru prima oară totul şi de a conferi feciorie eternelor elemente cotidiene”
    Ceea ce impresionează este modul lui Zorbas de a aborda o problemă şi de a privi moartea, cu o doză de amuzament şi ironie:
    „ – Ce stau şi-mi îndrugă mie că bătrâneţea ar linişti omul? Că i se potoleşte, cică, vlaga, vede Moartea cu coasa, întinde gâtul şi zice: „Taie-mi-l, să mă fac sfânt”? Eu, unu, îţi spun drept, cu cât îmbătrânesc, sunt mai sălbatic. Nu mă dau bătut cu una, cu două, vreau să-i vin lumii de hac.”
    Autorul împreună cu Zorbas voiau să construiască un teleferic, să aducă buşteni de la pădure şi să înfiinţeze o fabrică de prelucrare a lemnului, cu banii câştigaţi să închirieze o corabie cu care să plece pe mare, să exploreze lumea. Zorbas spunea la un moment dat: „Să mă ierţi, stăpâne, spuse, da eu semăn leit cu bunică-miu, căpitan Alexis, Dumnezeu să-l odihnească! Avea o sută de ani şi stătea în asfinţit în prag şi i se scurgeau ochii după codanele ce se duceau la fântână. Privirea i se înceţoşase, nu mai desluşea bine. Aşa că le striga fetelor: „Care eşti, fă? Lenio a lui Mavradonis” iar lacrimile îi şiroiau pe obraji. „De ce plângi, bunicule?”îl întrebai într-o zi. - Ei, mă, băiete, cum să nu plâng când ştiu c-o să dau ortu popii şi las în urmă aşa mândreţe de fete”
    Cartea se remarcă şi prin momente lirice: „Ca şi cum sufletul tău, aidoma unui fluture, şi-ar umezi aripile şi s-ar cufunda în ţărână.

***

    Zorbas dansează pentru a se descărca de o emoţie puternică, mai ales când are un necaz. De exemplu, prima dată a dansat la înmormântarea fiului său de trei ani, încât rudele l-au crezut nebun. A dansat şi când a aflat că fiica sa are un copil nelegitim cu un alt băiat din sat sau când a murit Nuşa, iubita lui slovacă.
    Autorul descrie astfel dansul lui Zorbas: „...bătea din palme, râdea, făcea salturi în aer, cădea cu genunchii îndoiţi şi ţâşnea din nou în aer, parcă încercând cu înverşunare să răstoarne legile naturii, să prindă aripi şi să zboare. Simţeai cum în acest trup măcinat şi tăbăcit de ani sufletul se luptă să prindă carnea şi să se năpustească împreună cu ea ca un bolid, în întuneric. Sufletul îi împingea trupul, ca o coardă în aer, dar acesta cădea, nu rezista mult, îi făcea din nou vânt, nemilos, acum puţin mai sus, dar trunchiul recădea gâfâind.
    Zorbas îşi înălţa sprâncenele, pe faţa lui se aşternuse îngrijorarea. Nu mai chiuia, scrâşnind din dinţi, Zorbas se lupta să atingă imposibilul.”
    El a dansat şi când a aflat că lignitul nu e decât pretextul pentru a veni în Creta sau când construcţia telefericului, necesară înfiinţării unei fabrici de prelucrare a lemnului, a eşuat.