îşi sting ţigările, se uită una la alta. pleacă.

vopseaua albastră aplicată acum câţiva ani la ultima renovare a început să se cojească, să se decoloreze, au început să cadă bucăţi din tencuială, clădirea văzută din depărtare e ca o grămadă de haine vechi. e numai moloz, pietre, fier-beton. în spatele ei maidanul împânzit de tufe subţiri ca nişte steaguri ale bahrainului. în faţă un şir de case mici, una lângă alta, cu geamuri rotunde. pe o laterală un bloc de garsoniere şi pe cealaltă un complex comercial.

clădirea e înclinată ca turnul din pisa, dă semne că se va dărâma în orice moment. pe uşa din faţă iese o doamnă lată ca o betonieră, cu glasul ca o moto-coasă stiil. în spatele ei alta cu obrajii vineţi, vene umflate pe gât, o venă aproape să-i plesnească în colţul ochiului, iar în urmă, o femeie înaltă, uscată, bătrână cu nasul ca o acvilă şi ochi mici, limba rotindu-se printre cuvinte ca bastonul unui orb printre obiecte. prima scoate un pachet de ţigări din buzunar, îşi aprinde o ţigară. le oferă câte una şi celorlalte două.

apoi discută. râd. râsul lor e sacadat, cea cu venele umflate la gât râde ca o zebroidă din taiwan. femeia lată slobozeşte nişte strigăte joase, de parcă ar imita o balastieră iar cealaltă încremeneşte într-o poziţie ciudată, ca în reclama la tranzactiv. zâmbetul rectiliniu privirea aproape vinovată.

îşi sting ţigările, se uită una la alta. pleacă.