locuieşti într-un bloc de 15 etaje din centrul Tokyo-ului. ai 32 de ani, un copil de 3 ani şi eşti căsătorit. numele tău e Akio Hayashi san, cel de la etajul 15, un om slab, cu membrele subţiri. ai un bichon maltez pe care-l plimbi dimineaţa şi seara, cu regularitate, la orele 10 şi 18. îl hrăneşti. urinează de 2-3 ori, defechează o dată pe zi.
îţi duci copilul la grădiniţă. găteşti. ai părul lung-roşcat-unsuros, degete subţiri cu unghii lungi. nu-ţi place să tai ceapă pentru că te ustură ochii. ai încercat să porţi ochelari de soare în timp ce tai, însă zadarnic. nici să frămânţi pâine pentru că îţi intră aluatul sub unghii.
ai ochii mici-alungiţi, nasul alb-subţire. sub ochiul drept o pată de culoarea prunei ce capătă o tentă roşie pe măsură ce se subţiază, coboară pe obraz până aproape de colţul gurii. celălalt obraz alb, neted.
lucrezi într-un birou. eşti secretar la o şcoală din apropiere. nu de multe ori ţi s-a întâmplat să încurci numerele pentru că de mic ai fost dezordonat, neîndemânatic. la fel părinţii tăi, bunicii, străbunicii, toţi din stirpea Hayashi san sunteţi neîndemânatici. probabil nici strămoşul tău care a trăit în Noua Zeelandă nu era în stare să vâneze sau să culeagă, să spargă nuci de cocos şi să bea laptele.
tu eşti şi trândav. îţi place să stai întins pe pat şi să priveşti tavanul, să derulezi în cap toate întâmplările de peste zi sau să-ţi imaginezi că faci parte din legislativul naţional şi ţii un discurs. uneori vorbeşti singur, eşti atât de implicat în discursul tău încât nu simţi că ridici vocea. familia se strânge în jurul tău, copiii se sperie, soţia se uită ciudat la tine, câinele latră. de multe ori s-au gândit să te ducă la un azil. tu te-ai împotrivit de fiecare dată.
când erai copil ai vrut să devii gunoier. încă îţi pare rău. când vezi maşina de gunoi te gândeşti că ai fi putut să fii şi tu în ea. îţi place să scotoceşti prin gunoaie, să strângi peturi, să aranjezi o grămadă de resturi menajere, una de ambalaje, de hârtii, să găseşti becurile ergonomice printre celelalte deşeuri.
la 7-8 ani te-ai infiltrat pe furiş în sacul menajer, te-ai aşezat printre pungi cu coji de portocale, sandvişuri vechi, resturi de brânză. atunci gunoaiele erau duse pe malul unui râu. te-au lăsat acolo, tu ai făcut o gaură în sacul menajer cu degetele, ai luat o gură de aer şi apoi te-ai culcat. ai fost dat dispărut. după trei zile te-a găsit un mongol sărac, Halhin Batbold, te-a dus l-a poliţie. ai ajuns acasă, iar mongolul a primit recompensa.
eşti un tip singuratic. stai închis în cameră ore întregi, iar dacă cineva te deranjează, pata de pe obraz devine şi mai colorată, celălalt obraz şi mai alb. te enervezi. începi să-ţi roz unghiile, trânteşti telecomanda.
vecinii ţi-au observat comportamentul ciudat. vecina ta, Aiuki Suzuki, care are dormitorul exact lângă al tău, a auzit nişte ţipete, bufnituri, uneori câte un susur.
au remarcat şi că nu urci niciodată cu liftul până la etajul 15. ci doar până la etajul zece. unii cred că vrei să faci mişcare sau să te întâlneşti cu ei pe scară. alţii cred că eşti un infractor şi vrei să le studiezi uşile, să găseşti cea mai eficientă metodă pentru a le sparge. unii chiar şi le-au schimbat din cauza asta, au acum uşi mai rezistente şi pot sta liniştiţi.
tu urci în lift, întinzi mâna subţire, osoasă, te ridici pe vârfuri. ajungi până la butonul pentru etajul zece. sari. zadarnic, abia reuşeşti să atingi marginea butonului pentru etajul 11. încerci să-ţi iei avânt din celălalt colţ al liftului. te-ai ridicat un pic mai sus, dar nu destul încât să urci cu liftul măcar 11 etaje. sari cât poţi tu de tare, ajungi în dreptul butonului pentru etajul 11, dar nu te mişti destul de repede, până te hotărăşti să-l apeşi, ajungi deja cu picioarele pe podea. te gândeşti că dacă ai avea la dispoziţie un scaun, eventual un trepied, ai urca până la ultimul etaj.
te resemnezi, te ridici pe vârfuri, întinzi mâna, apeşi butonul pentru etajul 10.
îţi duci copilul la grădiniţă. găteşti. ai părul lung-roşcat-unsuros, degete subţiri cu unghii lungi. nu-ţi place să tai ceapă pentru că te ustură ochii. ai încercat să porţi ochelari de soare în timp ce tai, însă zadarnic. nici să frămânţi pâine pentru că îţi intră aluatul sub unghii.
ai ochii mici-alungiţi, nasul alb-subţire. sub ochiul drept o pată de culoarea prunei ce capătă o tentă roşie pe măsură ce se subţiază, coboară pe obraz până aproape de colţul gurii. celălalt obraz alb, neted.
lucrezi într-un birou. eşti secretar la o şcoală din apropiere. nu de multe ori ţi s-a întâmplat să încurci numerele pentru că de mic ai fost dezordonat, neîndemânatic. la fel părinţii tăi, bunicii, străbunicii, toţi din stirpea Hayashi san sunteţi neîndemânatici. probabil nici strămoşul tău care a trăit în Noua Zeelandă nu era în stare să vâneze sau să culeagă, să spargă nuci de cocos şi să bea laptele.
tu eşti şi trândav. îţi place să stai întins pe pat şi să priveşti tavanul, să derulezi în cap toate întâmplările de peste zi sau să-ţi imaginezi că faci parte din legislativul naţional şi ţii un discurs. uneori vorbeşti singur, eşti atât de implicat în discursul tău încât nu simţi că ridici vocea. familia se strânge în jurul tău, copiii se sperie, soţia se uită ciudat la tine, câinele latră. de multe ori s-au gândit să te ducă la un azil. tu te-ai împotrivit de fiecare dată.
când erai copil ai vrut să devii gunoier. încă îţi pare rău. când vezi maşina de gunoi te gândeşti că ai fi putut să fii şi tu în ea. îţi place să scotoceşti prin gunoaie, să strângi peturi, să aranjezi o grămadă de resturi menajere, una de ambalaje, de hârtii, să găseşti becurile ergonomice printre celelalte deşeuri.
la 7-8 ani te-ai infiltrat pe furiş în sacul menajer, te-ai aşezat printre pungi cu coji de portocale, sandvişuri vechi, resturi de brânză. atunci gunoaiele erau duse pe malul unui râu. te-au lăsat acolo, tu ai făcut o gaură în sacul menajer cu degetele, ai luat o gură de aer şi apoi te-ai culcat. ai fost dat dispărut. după trei zile te-a găsit un mongol sărac, Halhin Batbold, te-a dus l-a poliţie. ai ajuns acasă, iar mongolul a primit recompensa.
eşti un tip singuratic. stai închis în cameră ore întregi, iar dacă cineva te deranjează, pata de pe obraz devine şi mai colorată, celălalt obraz şi mai alb. te enervezi. începi să-ţi roz unghiile, trânteşti telecomanda.
vecinii ţi-au observat comportamentul ciudat. vecina ta, Aiuki Suzuki, care are dormitorul exact lângă al tău, a auzit nişte ţipete, bufnituri, uneori câte un susur.
au remarcat şi că nu urci niciodată cu liftul până la etajul 15. ci doar până la etajul zece. unii cred că vrei să faci mişcare sau să te întâlneşti cu ei pe scară. alţii cred că eşti un infractor şi vrei să le studiezi uşile, să găseşti cea mai eficientă metodă pentru a le sparge. unii chiar şi le-au schimbat din cauza asta, au acum uşi mai rezistente şi pot sta liniştiţi.
tu urci în lift, întinzi mâna subţire, osoasă, te ridici pe vârfuri. ajungi până la butonul pentru etajul zece. sari. zadarnic, abia reuşeşti să atingi marginea butonului pentru etajul 11. încerci să-ţi iei avânt din celălalt colţ al liftului. te-ai ridicat un pic mai sus, dar nu destul încât să urci cu liftul măcar 11 etaje. sari cât poţi tu de tare, ajungi în dreptul butonului pentru etajul 11, dar nu te mişti destul de repede, până te hotărăşti să-l apeşi, ajungi deja cu picioarele pe podea. te gândeşti că dacă ai avea la dispoziţie un scaun, eventual un trepied, ai urca până la ultimul etaj.
te resemnezi, te ridici pe vârfuri, întinzi mâna, apeşi butonul pentru etajul 10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu