Mic poem cu struguri şi iubită

în această încăpătoare irealitate
iubita mea mănâncă struguri
pe scaunul din faţa casei
eu mă descalţ de sandale
cald ca în vizuinile diavolilor
în camera mea
mulţi morţi demult
ceea ce la dădea un aer de superioritate
faţă de noi cei vii
amiaza fierbinte se juca printre frunzele vişinului
am călărit
alături de sfinţii decapitaţi
ne-am privit umbrele din şanţ
şi am scuipat în palme
vocea mea
putea fi o colină albă pe care coboară
hergheliile albastre ale gândului
noaptea dormeam pe acoperişuri pipăind
întunericul ca pe o monedă de argint cu ştanţă
percepţie a viselor perpendicularităţii
pe ganguri de fier obstinând
graţia zilei